- Văd degetul dumneavoastră. Acolo e orificiul?

Doctorul Smith nu răspunse. Continuă cu un calm ce nu-i oglindea câtuşi de puţin adevărata stare de spirit.

- Priveşte în cealaltă parte. Ce vezi acum?

- Acum, nimic.

- Acolo era însă creuzetul cu uraniu. Priveşti exact în locul respectiv, nu?

- Aşa cred, recunoscu tânărul mai mult fără voie.

Doctorul Smith vorbi pe un ton glacial, aruncând o privire scurtă la plăcuţa cu nume de pe uşa încă deschisă:

- Domnule Jennings, aceasta e o chestiune ultrasecretă. Te rog să nu vorbeşti niciodată, nimănui, despre cele întâmplate, înţelegi?

- Fiţi fără grijă, domnule doctor.

- Să mergem, atunci. Vom trimite tehnicienii să verifice radioactivitatea locului, iar noi doi ne vom izola la infirmerie.

Chimistul păli.

- Vă gândiţi la arsuri radioactive?

- Vom vedea.

Nu se descoperiră însă la nici unul urme serioase de radioactivitate. Compoziţia sângelui era normală, iar examenul rădăcinii părului nu relevă nici el nimic deosebit.

Senzaţia de greaţă pe care o simţeau fu în cele din urmă diagnosticată ca fiind de natură psihosomatică. Nu apăru nici un alt simptom.

Nimeni din tot Institutul nu putu să explice vreodată cum fusese posibil ca o cantitate de uraniu brut, cu mult sub masa critică şi nesupus unui bombardament direct cu neutroni, să se topească brusc, radiind o asemenea energie.

3

Singura concluzie era că în fizica nucleară mai existau încă taine ciudate şi periculoase.

Doctorul Smith nu îndrăzni să spună tot adevărul în raportul pe care-l întocmi în cele din urmă. Nu menţionă nimic despre orificiile din laborator, de faptul că orificiul cel mai apropiat de locul unde fusese creuzetul abia se distingea, cel din partea opusă

era mai evident, în timp ce ultimul, din perete, aflat la triplă distanţă de locul cu pricina, era suficient de mare pentru a lăsa să treacă un cui prin el.

Traiectoria dreaptă a unei raze putea străbate câţiva kilometri mai înainte ca rotunjimea Pământului s-o facă inofensivă şi atunci ar fi avut un diametru de trei metri. Apoi, fulgerând în spaţiul gol, s-ar tot extinde, slăbind mereu ― o prezenţă

stranie în structura cosmosului.

Gândul acesta nu-l mărturisi nimănui. Şi nici faptul că în dimineaţa următoare, când mai era încă la infirmerie, ceruse să i se aducă ziarele, parcurgând rubricile cu un scop anume.

Atâţia oameni dispar zilnic într-o metropolă. Şi nu alergase nimeni la poliţie ţipând cum că ar fi văzut un om (sau poate o jumătate de om) dispărând sub proprii săi ochi. Cel puţin nu se pomenea de un asemenea caz.

În cele din urmă, doctorul Smith se sili să uite întreaga poveste.

Pentru Joseph Schwartz, totul s-a întâmplat în intervalul dintre doi paşi.

Ridicase piciorul drept să sară peste păpuşă şi, timp de o clipă, simţise o ameţeală ―

ca şi cum într-o fracţiune de secundă l-ar fi ridicat un vârtej şi l-ar fi întors pe dos.

Când puse jos piciorul, îşi pierdu suflul şi, lipsit de putere, se prăvăli în iarbă.

Rămase mult timp cu ochii închişi... apoi îi deschise.

Era adevărat! În locul asfaltului, pe care se plimbase cu puţin timp înainte, vedea acum iarbă.

Casele dispăruseră! Casele albe, fiecare cu petecul său de gazon, înşiruite în partea aceea, dispăruseră toate!

Şi nici nu era gazon, ci o iarbă năpădită de buruieni, neîngrijită. Se vedeau şi copaci în jur, destul de mulţi chiar, cu şi mai mulţi la orizont. Abia atunci îşi dădu seama cu groază că frunzele erau în parte ruginite şi în strânsoarea mâinii simţi uscăciunea fragilă a frunzei moarte. Trăise toată viaţa la oraş, dar ştia ce înseamnă

toamna.

Toamnă! Dar când ridicase piciorul drept era o zi de iunie , cu un verde crud, strălucitor.

Fulgerat de-un gând, privi maşinal la picioare şi, cu un ţipăt ascuţit, întinse mâna spre ea... Păpuşica din cârpe era tot acolo, o undă de realitate, o ...

Ei bine, nu! O întoarse cu mâini tremurătoare şi văzu că nu era întreagă. Dar nici mutilată; era retezată. Ce ciudat! Retezată în lungime cu atâta precizie, încât umplutura din deşeuri de bumbac nu fusese clintită nici cât un fir de păr. Se termina cu fire brusc retezate.

Îi atrase atenţia licărul de la pantoful stâng. Ţinând încă păpuşa în mâini, se strădui să-şi ridice laba piciorului peste genunchiul drept, arcuit. Extremitatea tălpii, partea de dincolo de căpută, era retezată foarte neted, aşa cum nici un cizmar de pe 4

pământ n-ar fi putut-o face. Proaspăta suprafaţă lucea ca o apă în incredibila ei netezime.

Nedumerirea lui Schwartz urcă în lungul şirei spinării, transformându-se în creier într-o groază paralizantă.

În cele din urmă, pentru că până şi vocea sa ar fi putut să-l mai liniştească într-o lume complet nebună, vorbi tare. Auzi un sunet slab, încordat, sugrumat.

- În primul rând, spuse, nu sunt nebun. Mă simt acelaşi întotdeauna... Sigur, dacă aş fi nebun, nu mi-aş da seama, sau aş şti, poate? Nu ...

Simţea cum creşte în el nebunia şi se strădui să se stăpânească. Trebuia să existe şi o altă posibilitate.

Chibzui:

"Un vis, oare? Cum pot şti dacă visez ori nu?" Se ciupi şi simţi ciupitura, dar clătină din cap nemulţumit: "Pot oricând să visez că mă ciupeşte ceva. Nu-i o dovadă."

Privi deznădăjduit în jur. Puteau visele să fie atât de clare, de detaliate, de lungi?

Citise odată că ele nu durează mai mult de cinci secunde, că sunt provocate de tulburări neînsemnate, iar durata lor e o iluzie.

Slabă speranţă! Îşi suflecă mâneca şi privi la ceas. Secundarul se învârtea, se învârtea, se învârtea. Cele cinci secunde ale presupusului vis se lungeau la nesfârşit.

Privi în altă parte şi-şi şterse zadarnic transpiraţia rece de pe frunte. Dar dacă era vorba de-o amnezie? Îşi îngropă capul în mâini, fără să-şi răspundă.

Dacă, în timp ce ridica piciorul drept, mintea îi părăsise făgaşul îndelung umblat şi lin pe care-l urmase cu credinţă atâta timp... Dacă trei luni mai târziu, toamna, sau cu un an şi trei luni mai târziu, păşise în acest loc ciudat, tocmai când îşi recăpăta minţile? Unde fusese atunci şi ce făcuse în această perioadă?