Bărbatul mai în vârstă nu spuse nimic. Se dădu înapoi încet, ajungând în dreptul termostatului ― o cutie paralelipipedică, din tablă subţire de oţel. Apa din ea se rotea în ritmul monoton al agitatorului, iar lămpile cufundate înăuntru, servind la încălzire, se aprindeau şi se stingeau într-o enervantă simultaneitate cu ţăcănitul releului.
- Dar asta, era?
Doctorul Smith îşi plimbă uşor unghia în jurul unui punct din partea superioară
a laturii mari a termostatului. Metalul era perforat printr-un orificiu minuscul şi perfect rotund, situat deasupra nivelului apei. Chimistul făcu ochii mari.
- Nu, mai înainte nu era. Pot să jur.
- Hm! Există unul la fel pe partea cealaltă?
- Ei, drăcie! Vreau să spun, există, domnule doctor!
- Bun. Vino în partea asta şi priveşte prin cele două orificii ... Închide termostatul, te rog. Acum stai pe loc.
Puse degetul pe orificiul din perete.
- Ce vezi? strigă celălalt.
- Văd degetul dumneavoastră. Acolo e orificiul?
Doctorul Smith nu răspunse. Continuă cu un calm ce nu-i oglindea câtuşi de puţin adevărata stare de spirit.
- Priveşte în cealaltă parte. Ce vezi acum?
- Acum, nimic.
- Acolo era însă creuzetul cu uraniu. Priveşti exact în locul respectiv, nu?
- Aşa cred, recunoscu tânărul mai mult fără voie.
Doctorul Smith vorbi pe un ton glacial, aruncând o privire scurtă la plăcuţa cu nume de pe uşa încă deschisă:
- Domnule Jennings, aceasta e o chestiune ultrasecretă. Te rog să nu vorbeşti niciodată, nimănui, despre cele întâmplate, înţelegi?
- Fiţi fără grijă, domnule doctor.
- Să mergem, atunci. Vom trimite tehnicienii să verifice radioactivitatea locului, iar noi doi ne vom izola la infirmerie.
Chimistul păli.
- Vă gândiţi la arsuri radioactive?
- Vom vedea.
Nu se descoperiră însă la nici unul urme serioase de radioactivitate. Compoziţia sângelui era normală, iar examenul rădăcinii părului nu relevă nici el nimic deosebit.
Senzaţia de greaţă pe care o simţeau fu în cele din urmă diagnosticată ca fiind de natură psihosomatică. Nu apăru nici un alt simptom.
Nimeni din tot Institutul nu putu să explice vreodată cum fusese posibil ca o cantitate de uraniu brut, cu mult sub masa critică şi nesupus unui bombardament direct cu neutroni, să se topească brusc, radiind o asemenea energie.
3
Singura concluzie era că în fizica nucleară mai existau încă taine ciudate şi periculoase.
Doctorul Smith nu îndrăzni să spună tot adevărul în raportul pe care-l întocmi în cele din urmă. Nu menţionă nimic despre orificiile din laborator, de faptul că orificiul cel mai apropiat de locul unde fusese creuzetul abia se distingea, cel din partea opusă
era mai evident, în timp ce ultimul, din perete, aflat la triplă distanţă de locul cu pricina, era suficient de mare pentru a lăsa să treacă un cui prin el.
Traiectoria dreaptă a unei raze putea străbate câţiva kilometri mai înainte ca rotunjimea Pământului s-o facă inofensivă şi atunci ar fi avut un diametru de trei metri. Apoi, fulgerând în spaţiul gol, s-ar tot extinde, slăbind mereu ― o prezenţă
stranie în structura cosmosului.
Gândul acesta nu-l mărturisi nimănui. Şi nici faptul că în dimineaţa următoare, când mai era încă la infirmerie, ceruse să i se aducă ziarele, parcurgând rubricile cu un scop anume.
Atâţia oameni dispar zilnic într-o metropolă. Şi nu alergase nimeni la poliţie ţipând cum că ar fi văzut un om (sau poate o jumătate de om) dispărând sub proprii săi ochi. Cel puţin nu se pomenea de un asemenea caz.
În cele din urmă, doctorul Smith se sili să uite întreaga poveste.
Pentru Joseph Schwartz, totul s-a întâmplat în intervalul dintre doi paşi.
Ridicase piciorul drept să sară peste păpuşă şi, timp de o clipă, simţise o ameţeală ―
ca şi cum într-o fracţiune de secundă l-ar fi ridicat un vârtej şi l-ar fi întors pe dos.
Când puse jos piciorul, îşi pierdu suflul şi, lipsit de putere, se prăvăli în iarbă.
Rămase mult timp cu ochii închişi... apoi îi deschise.
