- Ei bine, nu mă întrebaţi de ce a tipărit "Tribuna" aşa ceva? Ştiţi doar că ea n-ar publica o ştire difuzată de Presa Galactică, nici pentru un milion de credite imperiale, dacă n-ar avea un motiv foarte întemeiat.
Aşteptă zadarnic un răspuns. În cele din urmă răspunse tot el:
- Pentru că mai există şi un editorial. Un editorial de-o pagină ce-l face praf pe acest Arvardan. Uite un om care vrea să vină la noi în scopuri ştiinţifice, iar ei fac spume la gură, luptându-se din răsputeri să-l împiedice. Uitaţi-vă la articolul acesta agitatoric. Uitaţi-vă, numai! Citiţi-l, de ce nu-l citiţi?
Loa puse jos cărţile, strângându-şi buzele subţiri cu o expresie agasată.
- Tată, spuse ea, am avut o zi grea, ce-ar fi să nu discutăm politică? Mai târziu poate, da? Te rog, tată!
Grew îi aruncă o privire încruntată şi o imită:
- Te rog, tată! Te rog, tată! Am impresia că v-aţi cam plictisit de bătrânul vostru tată, dacă aţi ajuns să vă supăraţi pe el pentru câteva cuvinte potolite despre evenimentele curente. Vă sunt o povară, mi-nchipui, stând aici într-un colţ, lăsându-vă să munciţi cât trei... A cui e vina? Sunt puternic. Doresc să muncesc. Şi ştiţi că dacă mi-aş trata picioarele, m-aş face perfect sănătos. (Le lovi cu palma în timp ce vorbea ― lovituri puternice, răsunătoare, pe care le auzea dar nu le simţea.) Motivul pentru care refuză să mă trateze este că sunt prea bătrân ca ei să-şi mai piardă timpul cu mine. Nu găsiţi că avem într-adevăr o "cultură insolită?" Cum poţi să-i spui altfel unei lumi în care un om poate munci, dar nu e lăsat? Cred că a sosit timpul să încetăm cu balivernele despre aşa-numitele noastre "instituţii specifice". Nu sunt specifice, ci smintite...
Îşi agita braţele, congestionat de furie.
Arbin se ridică de la locul său şi-l prinse cu putere de umăr.
- Haide, spuse el, nu te supăra, Grew! Când vei termina de citit ziarul, mă voi uita peste editorial.
- Da, dar ai să le dai tot lor dreptate, aşa că, la ce bun? Voi tinerii sunteţi toţi nişte papă-lapte; o gumă care se întinde cum vor Stegarii.
Loa îl întrerupse tăios:
- Potoleşte-te, tată. Nu începe iar...
Câteva clipe tăcu, ascultând. Nu-şi dădea seama ce anume, dar...
Arbin simţi o înţepătură rece, cum se întâmpla ori de câte ori era pomenită
Societatea Stegarilor. Era riscant să vorbeşti ca Grew, să iei în deşert cultura străveche a Pământului, să... să...
Însemna asimilaţionism curat. Înghiţi în sec; cuvântul era tabu chiar şi în gând.
În tinereţea lui Grew se vorbea mult despre nebuniile acestea, de a abandona vechile obiceiuri; erau însă alte timpuri. Grew ar fi trebuit s-o ştie, şi probabil şi ştia, dar nu e uşor să fii înţelept când stai imobilizat într-un fotoliu cu rotile, aşteptând să-ţi treacă zilele până la următorul recensământ.
8
Grew era probabil cel mai puţin afectat dintre toţi, dar nu continuă discuţia.
Calmul îi revenea treptat şi-i era din ce în ce mai greu să-şi concentreze atenţia asupra ziarului. Nici nu apucase să acorde paginii de sport o lectură critică şi amănunţită
când capul, moţăind tot mai des, i se lăsă uşor în piept. Începu să sforăie, iar ziarul îi căzu din mâini cu un ultim foşnet, de data asta neintenţionat.
Loa şopti îngrijorată:
- Poate că ne purtăm urât cu el, Arbin. Pentru tata este o viaţă insuportabilă. Faţă
de cum a fost el obişnuit să trăiască, aceasta e un fel de moarte.
- Nimic nu-i ca moartea, Loa. Îşi are ziarele şi cărţile lui. Lasă-l în pace!
Agitaţia îi face bine. Câteva zile de-acum încolo va fi liniştit şi mulţumit.
Arbin se întoarse cu gândul la cărţile sale şi tocmai întinse mâna să ia una, când răsunară în uşă loviturile acelea, însoţite de urlete ce nu prea se legau în cuvinte.
Mâna lui Arbin rămase suspendată. Soţia sa îl privi speriată; buza de jos îi tremura.
- Du-l pe Grew de-aici, spuse Arbin. Repede!
Loa se repezi la scaunul paraliticului cu cuvinte liniştitoare. Grew căscă gura uimit, trezit la prima mişcare a scaunului. Se îndreptă şi îşi căută ziarul cu un gest maşinal.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el supărat şi destul de tare.
- Şşt! Nu s-a întâmplat nimic, dădu Loa un răspuns vag şi-mpinse scaunul în camera de-alături. Închise uşa, aşezându-se în dreptul ei. Respira agitat, în timp ce-şi căuta soţul din priviri. Loviturile răsunară din nou.
Când uşa se deschise, cei doi stăteau alături, într-o atitudine aproape defensivă, iscodindu-l duşmănos pe omul scund şi rotofei ce le zâmbea sfios.
- Cu ce vă putem fi de folos? întrebă Loa pe un ton ceremonios.
Se dădu însă repede înapoi, căci străinul o privi prostit şi întinse o mână, ţinându-se să nu cadă.
- O fi bolnav? întrebă Arbin nedumerit. Haide, ajută-mă să-l duc înăuntru.
Câteva ore mai târziu, în liniştea dormitorului, Loa şi Arbin se pregăteau de culcare.
- Arbin!
- Ce-i, Loa?
