- Nu!

Strigătul izbucni cu putere din piept. Era imposibil! Îşi privi cămaşa; era cea pe care-o îmbrăcase în dimineaţa aceea, o cămaşă curată. Reflectă o clipă şi, ducându-şi repede mâna în buzunarul de la vestă, scoase un măr. Muşcă sălbatic din el. Era proaspăt şi păstra încă răceala frigiderului în care stătuse cu două ore mai devreme ―

cel puţin după calculul său. Şi pe urmă mai era şi păpuşa de cârpe...

Simţi că începe să-şi piardă cumpătul. Trebuia să fi fost un vis ori era nebun cu-adevărat.

Acum îşi dădu seama că şi timpul zilei se modificase. Era după-amiaza târziu, umbrele se alungeau.

Singurătatea netulburată a locului îl cotropi brusc, dându-i o senzaţie de frig.

Se forţă să se ridice în picioare. Era clar că trebuia să dea de oameni, orice fel de oameni. După cum, tot atât de clar era că trebuia să găsească o casă şi pentru asta cel mai bun lucru era să caute un drum.

Se îndreptă automat în direcţia în care copacii se răreau.

Răcoarea uşoară a serii îi pătrundea prin haină, iar vârfurile copacilor se întunecau ameninţător când ajunse la drumul acela drept şi nedefinit, acoperit cu pietriş. Se năpusti înspre el cu un suspin de recunoştinţă, savurându-i asprimea de sub tălpi.

5

În ambele direcţii nu se zărea însă absolut nimic şi o clipă simţi din nou cum îl cuprinde frigul. Sperase să întâlnească maşini. Ar fi fost foarte simplu să le oprească

şi să întrebe ― vorbi cu voce tare în nerăbdarea sa ― "Mergeţi cumva spre Chicago?" Dar dacă era departe de Chicago? Ei, orice alt oraş atunci, orice loc de unde putea da un telefon. Avea numai patru dolari şi douăzeci şi şapte de cenţi în buzunar, dar se putea adresa oricând poliţiei...

Mergea prin mijlocul şoselei, privind în ambele direcţii. Soarele apusese, dar el nu observă acest lucru, nici faptul că apăreau primele stele.

Nici o maşină. Nimic! Şi în curând avea să fie întuneric deplin.

Avu impresia că-l cuprinde din nou ameţeala, mai ales că în stânga i se părea că

vede orizontul lucind. În golurile dintre copaci pătrundea o lumină rece, albăstruie.

Nu era un roşu jucăuş, cum îşi imagina că trebuie să arate o pădure în flăcări, ci un licăr slab, insinuant. Şi pietrişul de la picioarele sale părea să lumineze slab. Se aplecă

şi-l pipăi, dar nu văzu nimic deosebit. Doar acel licăr ciudat.

Începu să alerge ca un nebun de-a lungul şoselei, în sunetul înăbuşit şi neregulat al paşilor. Deveni conştient de păpuşa stricată ce-o mai ţinea încă în mână şi o aruncă

furios spre spate.

Relicvă batjocoritoare...

Se opri însă speriat. Oricum, ea era totuşi o dovadă că nu-şi pierduse minţile.

Avea nevoie de ea! Începu s-o caute în întuneric, târându-se în genunchi, pipăind, până ce în fine o descoperi ― forma o pată întunecată în luciul slab. Umplutura atârna în afară şi, cu un gest reflex, o împinse la loc.

Mergea din nou ― prea nefericit, îşi zise, ca să mai poată alerga.

Era flămând şi speriat de-a binelea când zări în dreapta o lumină.

Era fără îndoială o casă!

La strigătul său puternic nu răspunse nimeni, dar era totuşi cineva în casă, un licăr de realitate, clipind spre el în inumana singurătate a ultimelor ore. Părăsi drumul şi se năpusti peste câmp, sărind peste şanţuri, ocolind copaci, traversând lăstărişuri, săltându-se peste un pârâiaş.

Ce ciudat! Până şi pârâiaşul lumina slab, fosforescent! Înregistră însă acest lucru doar ca un amănunt, fără să-i acorde importanţă.

În sfârşit ajunse, putând să atingă cu mâna construcţia albă. Nu era nici cărămidă, nici piatră, nici lemn, dar iarăşi nu dădu importanţă faptului. Părea un fel de porţelan mat, rezistent. Nu-i păsa. Nu dorea decât să găsească uşa şi când, în cele din urmă, o descoperi şi nu văzu nici o sonerie, începu să lovească în ea cu piciorul, urlând ca scos din minţi.

Auzi mişcare înăuntru şi sunetul binecuvântat al unei voci omeneşti, diferită de a lui. Strigă din nou:

- Ei, e cineva acolo?

Se auzi un zgomot uşor, ca de balamale bine unse, şi uşa se deschise. În cadrul ei apăru o femeie cu o lucire de spaimă în ochi. Era înaltă şi subţire, iar în spatele ei se profila silueta sfrijită a unui bărbat cu trăsături aspre, îmbrăcat în haine de lucru...

Nu, nu erau tocmai haine de lucru. De fapt, Schwartz nu mai văzuse niciodată ceva asemănător dar, într-un sens nedefinit, păreau să fie genul de haine pe care le foloseşti la lucru.

6

Schwartz însă nu era o fire analitică. Cei doi, cât şi hainele lor, i se părură

frumoase, aşa cum numai vederea unor prieteni poate părea frumoasă unui om singur.

Femeia spuse ceva, cu o voce plăcută şi totuşi răspicată. Schwartz se sprijini de uşă ca să nu cadă. Mişcă buzele fără să poată scoate un sunet şi, într-o clipă, toate spaimele prin care trecuse până atunci reveniră, sugrumându-l.

Femeia vorbea o limbă pe care Schwartz n-o auzise niciodată.

CAPITOLUL II

TRATAMENTUL UNUI STRĂIN

Loa Maren şi apaticul ei soţ Arbin jucau cărţi când, din scaunul său cu rotile, bătrânul îşi foi ziarul mânios, strigând:

- Arbin!

Arbin Maren nu răspunse imediat. Fila cu grijă cartonaşele dreptunghiulare, meditând la următoarea mişcare. Cum nu se putea decide ce să joace, răspunse absent:

- Ce vrei, Grew?

Bătrânul aruncă ginerelui său o privire sălbatică pe deasupra ziarului, foindu-l din nou.

Fâşâitul acela îi aducea o uşurare deosebită. Când un om plin de energie e imobilizat într-un fotoliu, cu două beţe moarte în loc de picioare, trebuie să se descarce într-un fel. El se folosea de ziar. ÎI foia, gesticula cu el, la nevoie îl azvârlea după lucruri.

Grew ştia că pe alte planete existau teleimprimatoare pe bază de microfilme pentru transmiterea ştirilor. Puteau fi vizionate cu ajutorul proiectoarelor de cărţi obişnuite. Râdea de ele în sinea sa. O practică decadentă, degenerată!

- Aţi citit despre expediţia arheologică pe care o trimit pe Pământ? îi întrebă pe cei doi.

- Nu, răspunse calm Arbin.

Grew ştia asta, deoarece nici unul nu citise încă ziarul în afară de el, iar la video renunţaseră cu un an în urmă. Întrebarea fusese doar ca o deschidere la şah.