Era adevărat! În locul asfaltului, pe care se plimbase cu puţin timp înainte, vedea acum iarbă.
Casele dispăruseră! Casele albe, fiecare cu petecul său de gazon, înşiruite în partea aceea, dispăruseră toate!
Şi nici nu era gazon, ci o iarbă năpădită de buruieni, neîngrijită. Se vedeau şi copaci în jur, destul de mulţi chiar, cu şi mai mulţi la orizont. Abia atunci îşi dădu seama cu groază că frunzele erau în parte ruginite şi în strânsoarea mâinii simţi uscăciunea fragilă a frunzei moarte. Trăise toată viaţa la oraş, dar ştia ce înseamnă
toamna.
Toamnă! Dar când ridicase piciorul drept era o zi de iunie , cu un verde crud, strălucitor.
Fulgerat de-un gând, privi maşinal la picioare şi, cu un ţipăt ascuţit, întinse mâna spre ea... Păpuşica din cârpe era tot acolo, o undă de realitate, o ...
Ei bine, nu! O întoarse cu mâini tremurătoare şi văzu că nu era întreagă. Dar nici mutilată; era retezată. Ce ciudat! Retezată în lungime cu atâta precizie, încât umplutura din deşeuri de bumbac nu fusese clintită nici cât un fir de păr. Se termina cu fire brusc retezate.
Îi atrase atenţia licărul de la pantoful stâng. Ţinând încă păpuşa în mâini, se strădui să-şi ridice laba piciorului peste genunchiul drept, arcuit. Extremitatea tălpii, partea de dincolo de căpută, era retezată foarte neted, aşa cum nici un cizmar de pe 4
pământ n-ar fi putut-o face. Proaspăta suprafaţă lucea ca o apă în incredibila ei netezime.
Nedumerirea lui Schwartz urcă în lungul şirei spinării, transformându-se în creier într-o groază paralizantă.
În cele din urmă, pentru că până şi vocea sa ar fi putut să-l mai liniştească într-o lume complet nebună, vorbi tare. Auzi un sunet slab, încordat, sugrumat.
- În primul rând, spuse, nu sunt nebun. Mă simt acelaşi întotdeauna... Sigur, dacă aş fi nebun, nu mi-aş da seama, sau aş şti, poate? Nu ...
Simţea cum creşte în el nebunia şi se strădui să se stăpânească. Trebuia să existe şi o altă posibilitate.
Chibzui:
"Un vis, oare? Cum pot şti dacă visez ori nu?" Se ciupi şi simţi ciupitura, dar clătină din cap nemulţumit: "Pot oricând să visez că mă ciupeşte ceva. Nu-i o dovadă."
Privi deznădăjduit în jur. Puteau visele să fie atât de clare, de detaliate, de lungi?
Citise odată că ele nu durează mai mult de cinci secunde, că sunt provocate de tulburări neînsemnate, iar durata lor e o iluzie.
Slabă speranţă! Îşi suflecă mâneca şi privi la ceas. Secundarul se învârtea, se învârtea, se învârtea. Cele cinci secunde ale presupusului vis se lungeau la nesfârşit.
Privi în altă parte şi-şi şterse zadarnic transpiraţia rece de pe frunte. Dar dacă era vorba de-o amnezie? Îşi îngropă capul în mâini, fără să-şi răspundă.
Dacă, în timp ce ridica piciorul drept, mintea îi părăsise făgaşul îndelung umblat şi lin pe care-l urmase cu credinţă atâta timp... Dacă trei luni mai târziu, toamna, sau cu un an şi trei luni mai târziu, păşise în acest loc ciudat, tocmai când îşi recăpăta minţile? Unde fusese atunci şi ce făcuse în această perioadă?
- Nu!
Strigătul izbucni cu putere din piept. Era imposibil! Îşi privi cămaşa; era cea pe care-o îmbrăcase în dimineaţa aceea, o cămaşă curată. Reflectă o clipă şi, ducându-şi repede mâna în buzunarul de la vestă, scoase un măr. Muşcă sălbatic din el. Era proaspăt şi păstra încă răceala frigiderului în care stătuse cu două ore mai devreme ―
cel puţin după calculul său. Şi pe urmă mai era şi păpuşa de cârpe...
Simţi că începe să-şi piardă cumpătul. Trebuia să fi fost un vis ori era nebun cu-adevărat.
Acum îşi dădu seama că şi timpul zilei se modificase. Era după-amiaza târziu, umbrele se alungeau.
Singurătatea netulburată a locului îl cotropi brusc, dându-i o senzaţie de frig.
Se forţă să se ridice în picioare. Era clar că trebuia să dea de oameni, orice fel de oameni. După cum, tot atât de clar era că trebuia să găsească o casă şi pentru asta cel mai bun lucru era să caute un drum.
Se îndreptă automat în direcţia în care copacii se răreau.
Răcoarea uşoară a serii îi pătrundea prin haină, iar vârfurile copacilor se întunecau ameninţător când ajunse la drumul acela drept şi nedefinit, acoperit cu pietriş. Se năpusti înspre el cu un suspin de recunoştinţă, savurându-i asprimea de sub tălpi.
5
În ambele direcţii nu se zărea însă absolut nimic şi o clipă simţi din nou cum îl cuprinde frigul. Sperase să întâlnească maşini. Ar fi fost foarte simplu să le oprească
şi să întrebe ― vorbi cu voce tare în nerăbdarea sa ― "Mergeţi cumva spre Chicago?" Dar dacă era departe de Chicago? Ei, orice alt oraş atunci, orice loc de unde putea da un telefon. Avea numai patru dolari şi douăzeci şi şapte de cenţi în buzunar, dar se putea adresa oricând poliţiei...
Mergea prin mijlocul şoselei, privind în ambele direcţii. Soarele apusese, dar el nu observă acest lucru, nici faptul că apăreau primele stele.
Nici o maşină. Nimic! Şi în curând avea să fie întuneric deplin.
Avu impresia că-l cuprinde din nou ameţeala, mai ales că în stânga i se părea că
vede orizontul lucind. În golurile dintre copaci pătrundea o lumină rece, albăstruie.
Nu era un roşu jucăuş, cum îşi imagina că trebuie să arate o pădure în flăcări, ci un licăr slab, insinuant. Şi pietrişul de la picioarele sale părea să lumineze slab. Se aplecă
şi-l pipăi, dar nu văzu nimic deosebit. Doar acel licăr ciudat.
Începu să alerge ca un nebun de-a lungul şoselei, în sunetul înăbuşit şi neregulat al paşilor. Deveni conştient de păpuşa stricată ce-o mai ţinea încă în mână şi o aruncă
furios spre spate.
