devină radioactivă. Stimate domnule Guvernator, aceasta e unica explicaţie ce nu implică nici negarea existenţei vieţii pe Pământ, nici a unei teorii chimice prin care jumătate din adevărurile noastre ştiinţifice ar fi întoarse pe dos.

Ennius îl privi uluit.

- Nu cred că vorbeşti serios.

- De ce?

- Cum e posibil ca o planetă să devină radioactivă? Prezenţa elementelor radioactive în crusta planetei este o chestiune de milioane sau chiar de miliarde de ani. Atâta lucru am învăţat şi eu în studenţie, şi încă în cursul inferior. Existenţa lor datează dintr-un trecut extrem de îndepărtat.

- Mai există însă şi radioactivitate artificială, domnule Guvernator ― ba chiar pe o scară foarte întinsă. Există mii de reacţii nucleare a căror energie e suficientă

pentru a crea tot felul de izotopi radioactivi. Să presupunem că oamenii ar aplica reacţiile nucleare în industrie, fără a asigura protecţia necesară, sau chiar într-un război ― dacă vă puteţi imagina un război izbucnit pe o singură planetă... Solul ar putea deveni, în cea mai mare parte, radioactiv. Ce spuneţi de asta?

Soarele însângera munţii, rumenind faţa uscăţivă a lui Ennius. Începuse să adie briza de seară, iar murmurul molcom al diferitelor specii de insecte, selecţionate cu grijă, din împrejurimile palatului, era mai dulce ca oricând.

- Pentru mine asta sună destul de improbabil, spuse Ennius. În primul rând, nu pot concepe folosirea energiei nucleare în război, sau pierderea controlului asupra reacţiilor nucleare într-o asemenea măsură încât...

- E firesc să subapreciaţi reacţiile nucleare, deoarece trăiţi într-o vreme când le stăpânim cu atâta uşurinţă. Dacă însă cineva ― sau vreo armată ― ar fi utilizat asemenea arme înaintea elaborării sistemului de apărare? E ca şi cum ai folosi bombe incendiare mai înainte de a şti că apa şi nisipul pot stinge focul.

- Hm! Vorbeşti ca Shekt.

- Cine-i Shekt? întrebă repede Arvardan.

17

- Un pământean. Unul din puţinii cumsecade ― vreau să spun, căruia îi poate vorbi un gentleman. Este fizician. Mi-a spus odată că s-ar putea ca Pământul să nu fi fost întotdeauna radioactiv.

- Ah... Ei, nu-i de mirare, căci teoria nu-mi aparţine. Este menţionată în Cartea Stegarilor, care cuprinde istoria populară sau mitică a Pământului preistoric. Eu susţin oarecum acelaşi lucru, numai că în locul limbajului ei criptic, fac nişte afirmaţii ştiinţifice.

- Cartea Stegarilor? întrebă Ennius, părând neplăcut surprins. De unde o ai?

- Din mai multe locuri. N-a fost uşor s-o obţin şi nu am de fapt decât nişte fragmente. Bineînţeles că toate aceste cunoştinţe tradiţionale despre lipsa radioactivităţii ― chiar când sunt lipsite de orice bază ştiinţifică ― îmi pot folosi. De ce mă întrebaţi?

- Deoarece aceasta e cartea sfântă a unei secte radicale de pământeni.

Extratereştrilor le este interzis s-o citească. N-aş îndrăzni să spun cuiva c-ai citit-o, cât timp eşti încă aici. Mulţi nepământeni, sau extratereştri cum le spun ei, au fost linşaţi pentru motive mai puţin grave.

- Mă faceţi să cred că poliţia imperială de aici e cam neputincioasă.

- Este, în caz de sacrilegiu. Cine are urechi să audă, domnule Arvardan.

Un clopot îşi trimise spre ei sunetul melodios, armonizându-se cu freamătul şoptit al copacilor. Se stinse încet, ca şi cum i-ar fi fost greu să se despartă de împrejurimi.

Ennius se ridică.

- Cred că e ora mesei. Domnule doctor Arvardan, sper că îmi vei face plăcerea să iei masa cu mine, bucurându-te de ospitalitatea pe care o poate oferi această

poleială imperială de pe Pământ.

Prilejul de a organiza o cină mai deosebită era destul de rar. De aceea, chiar şi un pretext neînsemnat precum cel de-acum nu trebuia scăpat. Se serviră multe feluri, într-un decor somptuos; bărbaţii erau eleganţi, iar femeile fermecătoare. Şi, trebuie să

adăugăm, doctorul Bel Arvardan, din Baronn, Sirius, fu răsfăţat peste măsură.

În cea de-a doua parte a dineului, Arvardan repetă comesenilor o mare parte din cele spuse lui Ennius. De data asta, expunerea se bucură de mult mai puţin succes. Un bărbat solid, în uniformă de colonel, se plecă spre el cu condescendenţa militarului faţă de omul de ştiinţă, spunându-i:

- Dacă am înţeles bine, domnule doctor Arvardan, dumneata vrei să spui că

jigodiile astea de pământeni reprezintă o rasă străveche din care s-ar putea trage întreaga umanitate?

- Ezit încă, domnule colonel, să mă pronunţ atât de răspicat. Cred însă că există

o posibilitate în acest sens. Într-un an de-acum înainte sper să ajung la o concluzie definitivă.

- Dacă vei dovedi acest lucru, domnule ― ceea ce nu-mi vine să cred ― mă vei uimi peste poate. Staţionez pe Pământ de patru ani şi pot spune că am o oarecare experienţă. Pământenii ăştia îmi par toţi nişte pungaşi şi nişte nemernici. Ne sunt în mod clar inferiori din punct de vedere intelectual. N-au în ei scânteia care a dus la răspândirea omenirii în toată Galaxia. Sunt leneşi, superstiţioşi, zgârciţi, n-au nici un dram de nobleţe în suflet. Arată-mi dumneata ― sau oricine altcineva ― un singur 18

pământean care să se poată măsura cu un om adevărat ― cu dumneata, sau cu mine de exemplu ― şi atunci am să te cred că rasa pe care o reprezintă a putut fi odată

strămoşul nostru. Până atunci, însă, te rog să mă ierţi dacă nu pot accepta o asemenea ipoteză.

- Se spune, se amestecă în discuţie un tip grăsuliu din capul mesei, că un pământean e bun doar când e mort, şi chiar şi atunci pute.

Cuvintele lui fură însoţite de un hohot puternic.

Arvardan se încruntă la farfuria din faţa sa şi spuse fără să-şi ridice privirea:

- Nu intenţionez să intru în dispute rasiale, mai ales că în cazul de faţă nu-şi au rostul vorbele. Eu vorbesc de pământeanul preistoric. Descendenţii lui de astăzi au fost mult timp izolaţi şi siliţi să trăiască într-un mediu dintre cele mai neobişnuite ―

şi totuşi nu i-aş desfiinţa cu atâta uşurinţă.

Se întoarse spre Ennius, întrebând:

- Domnule Guvernator, parcă înainte de cină aţi pomenit numele unui pământean.

- Adevărat? Nu-mi amintesc.

- Un fizician, Shekt.

- O, da, într-adevăr.

- Affret Shekt, cumva?

- Întocmai. Ai auzit de el?

- Cred că da. M-a obsedat toată seara numele acesta, încă de când aţi pomenit de el, dar acum cred că ştiu cine e. Nu cumva lucrează la Institutul de Cercetări Nucleare din... Ei, fir-ar să fie, cum se cheamă localitatea aceea? Îşi lovi fruntea cu palma, străduindu-se să-şi amintească: din Chica?

- Ai ghicit. Ce-i cu el?

- A publicat un articol în numărul din august al "Revistei de Fizică". Mi-a atras atenţia, deoarece mă interesa tot ce era legat de Pământ, iar articolele pământenilor sunt foarte rare în presa galactică... Mă rog, ceea ce vreau să spun e că acest om susţinea că ar fi inventat un aparat numit sinapsificator, cu ajutorul căruia ar putea îmbunătăţi capacitatea de memorare a sistemului nervos la mamifere.