acul la bobina şase. Şi te mai rog să-mi aduci ziarul de îndată ce soseşte.

Când Schwartz deschise ochii, era trecut de prânz. Simţi o durere surdă la inimă, amplificându-se pe măsură ce redevenea conştient de lipsa soţiei sale, de absenţa universului familiar... O singură dată mai simţise ceva asemănător şi fulgerul memoriei aruncă o lumină puternică asupra unei scene uitate, reliefând-o cu claritate.

Se revăzu pe sine, un flăcăiandru, în satul troienit... cu sania pregătită... pentru un drum la capătul căruia îl aştepta trenul... şi după aceea, vaporul cel mare... Teama smulgerii din lumea cunoscută îl reuni o clipă cu tânărul de douăzeci şi unu de ani care emigrase în America.

Frustrarea era prea adâncă. Nu putea fi vis.

11

Sări în picioare când becul de deasupra uşii semnaliză, aprinzându-se şi stingându-se la loc, şi auzi vocea baritonală a gazdei sale, dar cuvintele nu le putea înţelege. Apoi uşa se deschise şi i se servi micul dejun ― un fel de păsat, dar mai gustos, şi lapte.

Spuse "mulţumesc", dând cu putere din cap.

Fermierul răspunse ceva şi, luându-i cămaşa de pe spătarul scaunului unde o atârnase, o inspectă cu grijă pe toate părţile, oprindu-se mai ales asupra nasturilor.

Apoi o puse la loc şi dădu la o parte uşa glisantă a unei debarale. Abia acum Schwartz deveni conştient de alburiul cald al pereţilor.

- Plastic, murmură el pentru sine, folosind acel cuvânt atotcuprinzător la care recurg întotdeauna profanii.

Mai observă apoi că încăperea nu avea nici un fel de unghiuri, toate suprafeţele îmbinându-se în curburi uşoare.

Celălalt îi întindea tot felul de lucruri şi-i făcea nişte semne asupra cărora nu se putea înşela. Era clar că trebuia să se spele şi să se îmbrace.

Se supuse ajutat de gazda sa, urmărindu-i indicaţiile. Numai că nu găsi nimic pentru ras, iar când încercă să se facă înţeles, arătându-i celuilalt barba crescută, nu putu scoate de la el decât un sunet nelămurit, întovărăşit de o expresie de evident dezgust. Schwartz îşi scărpină ţepii cărunţi şi oftă în gol.

Fu condus apoi la o maşină mică, lunguiaţă, pe două roţi, şi i se făcu semn să

urce. Zburau cu repeziciune, lăsând în urmă drumul pustiu, până ce în faţa lor apărură

clădiri joase, de un alb strălucitor, iar în depărtare luci albastrul unei ape. Întrebă

repede, arătând într-acolo:

- Chicago?

Fusese ultima zvâcnire de speranţă, căci ceea ce vedea nu aducea nici pe departe cu oraşul cunoscut.

Fermierul nu răspunse nimic.

Şi ultima speranţă muri.

CAPITOLUL III

O LUME ... SAU MAI MULTE?

Era la puţin timp după interviul acordat presei în legătură cu apropiata expediţie pe Pământ şi Bel Arvardan se simţea împăcat cu toate milioanele de sisteme planetare ce compuneau măreţul Imperiu Galactic. Nu se mai punea acum problema de-a fi cunoscut într-un sector sau altul. Să poată el numai să-şi demonstreze teoriile cu privire la Pământ, şi faima i se va răspândi pe toate planetele locuite ale Căii Lactee, pe toate planetele colonizate de om de-a lungul sutelor de mii de ani de expansiune în spaţiu.

Ajunsese repede, dar nu şi uşor, la aceste virtuale culmi ale succesului, la înălţimile pure şi elevate ale ştiinţei. Nu avea decât treizeci şi cinci de ani, dar cariera sa îi şi fusese aprig disputată. O adevărată explozie zguduise amfiteatrele Universităţii din Arcturus când o absolvise, ca şef de promoţie, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, un caz fără precedent în istoria universităţii. Explozia, a cărei 12

imaterialitate nu-i diminua importanţa, constase în refuzul "Revistei Societăţii Galactice de Arheologie" de a-i publica teza de licenţă. Era pentru prima oară când acea serioasă publicaţie de specialitate respingea o teză de licenţă, şi încă într-un mod atât de categoric.

Pentru cei ce n-au nimic comun cu arheologia, poate să pară ciudat faptul că o neînsemnată broşură intitulată sec Despre cultura primitivă a Sectorului Sirius, cu aplicaţii la ipoteza radioactivă a originii umane îşi atrăsese o asemenea mânie.

Motivul era că Arvardan adopta de la bun început ipotezele unor grupuri de mistici, care făceau mai mult metafizică decât arheologie, şi după care omul ar fi apărut iniţial pe o singură planetă, răspândindu-se apoi treptat în întreaga Galaxie. Aceasta era teoria favorită a unor autori de literatură ştiinţifico-fantastică din acea vreme şi spectrul negru al oricărui arheolog respectabil din Imperiu.

Cu timpul, însă, Arvardan devenise o personalitate recunoscută până şi de cei mai respectabili, deoarece într-un deceniu se afirmase ca o autoritate în materie de relicve ale culturii pre-imperiale, descoperite în golfurile liniştite sau în vârtejurile din Galaxie.

Scrisese, de exemplu, o monografie despre civilizaţia mecanică din Sectorul Rigel, unde dezvoltarea roboţilor dusese la apariţia unei culturi separate. În cursul câtorva secole, perfecţionarea sclavilor de metal redusese iniţiativa umană în aşa măsură, încât în cele din urmă puternica flotă a zeului războiului, Moray, preluase cu uşurinţă puterea. Arheologia clasică susţinea că tipurile umane evoluaseră

independent pe diversele planete şi dădea ca exemplu asemenea culturi netipice, ca cea de pe Rigel, pentru a demonstra că diferenţierile rasiale nu dispăruseră încă în urma căsătoriilor. Arvardan distrusese această concepţie, arătând cum cultura roboţilor rigelieni fusese rezultatul evoluţiei fireşti, în timp, a forţelor economice şi sociale într-o anumită arie geografică.

Mai existau apoi populaţiile barbare de pe Ophiuchus, pe care arheologia tradiţională le prezenta ca exemplu de societate umană primitivă, ce nu ajunsese la stadiul călătoriilor interplanetare. Toate manualele foloseau exemplul în sprijinul teoriei lui Merger, anume că omenirea era punctul final al unui proces ce putea avea loc pe orice planetă în condiţiile existenţei apei şi oxigenului, la un anume nivel termic şi câmp gravitaţional; că între toate rasele umane se puteau contracta căsătorii, ceea ce, odată cu descoperirea călătoriilor interplanetare, se şi întâmplase.

Arvardan descoperise însă urme ale civilizaţiei ce precedase mileniul de primitivism de pe Ophiuchus, dovedind că vestigiile cele mai vechi de pe planetă

indicau existenţa comerţului interplanetar. Lovitura finală o dădu demonstrând, fără

putinţă de îndoială, că omul emigrase în regiunea respectivă într-un stadiu superior de civilizaţie.

Abia atunci "Rev. Soc. Gal. de Arh.", pentru a folosi titulatura prescurtată a revistei, se hotărî să publice lucrarea de licenţă a lui Arvardan, la mai bine de zece ani de când îi fusese prezentată.

Dorinţa de a aduce noi dovezi în sprijinul teoriei sale favorite îl purta acum pe Arvardan înspre una din cele mai insignifiante planete din Imperiu ― planeta numită

acum Pământ.

13

Arvardan ateriză pe unicul teritoriu imperial de pe planetă, un petec situat pe înălţimile pustii ale platoului din nordul Himalaiei. Aici nu exista radioactivitate şi nici nu fusese vreodată, iar arhitectura locului nu era de sorginte pământeană. În esenţă, el reprezenta o copie a palatelor de viceregi de pe planetele mai norocoase.

Vegetaţia luxuriantă era opera omului. Rocile inaccesibile fuseseră acoperite cu un strat de sol fertil, irigat şi scăldat într-o atmosferă şi un climat artificial. Aşa luaseră

fiinţă cele cinci mile pătrate de pajişti şi grădini înflorite.

Eforturile necesare pentru o asemenea performanţă erau incalculabile, după

estimările pământenilor. Ele se bazaseră însă pe resursele incredibile a zeci de milioane de planete ce continuau să se înmulţească. (Se aprecia că în anul 827 al Erei Galactice, aproximativ cincizeci de noi planete obţineau zilnic rangul de provincie, condiţia fiind o populaţie de cinci sute de milioane de locuitori.) În acest colţ nepământean trăia Guvernatorul Pământului şi, uneori, înconjurat de luxul său artificial, uita că domneşte peste o gaură de şobolani şi-şi amintea că este un aristocrat de viţă, provenind dintr-o veche familie.

Soţia lui îşi făcea mai puţine iluzii, mai ales atunci când din vârful unei moviliţe înecate în iarbă, vedea în depărtare linia clară ce separa domeniul lor de deşertul dezolant al Pământului. În asemenea clipe nici toate fântânile colorate (ce luminau în noapte cu o flacără lichidă), nici aleile înflorite, nici parcurile idilice nu puteau compensa conştiinţa exilului.

Arvardan fu aşadar şi mai bine primit decât cerea protocolul. În prezenţa lui, Guvernatorului i se părea că respiră aerul Imperiului, al măreţiei infinite.

Arvardan, la rândul său, se simţi plăcut impresionat.

- Totul e făcut cu pricepere şi bun gust, domnule Guvernator. E uimitor cum pătrunde influenţa culturii centrale până în cele mai îndepărtate zone ale Imperiului nostru.

Ennius zâmbi.

- Mă tem, domnule doctor Arvardan, că reşedinţa Guvernatorului de pe Pământ e mai plăcută când o vizitezi, decât atunci când trăieşti în ea. Este ca o scoică ce sună