- Un străin, cugetă Grew. Vine şi bate la uşă. Nu se ştie de unde vine. Vorbeşte ininteligibil... Ştiu şi eu...
- E blând, spuse fermierul; pare mort de spaimă. Nu ne poate face nici un rău.
- Mort de spaimă, zici? Dacă e debil mintal? Dacă bolboroseala lui nu e un dialect necunoscut, ci cuvinte fără sens?
- Nu pare să fie aşa, se foi Arbin nervos.
- Încerci să te convingi pentru că vrei să-l foloseşti... Bine, am să-ţi spun ce trebuie să faci. ÎI vei duce la oraş.
- La Chica? exclamă Arbin îngrozit. Ar fi un dezastru.
- Câtuşi de puţin, răspunse Grew liniştit. Nenorocirea voastră e că nu citiţi ziarele. Din fericire pentru această familie, eu o fac. Aşa am aflat că Institutul de Cercetări Nucleare a inventat un instrument care uşurează învăţarea. Au publicat un articol de o pagină în „Suplimentul Săptămânal". Au nevoie de voluntari. Du-li-l pe omul acesta.
Arbin clătină din cap, cu o mină hotărâtă.
- Eşti nebun. N-aş putea face aşa ceva. În primul rând ar cere numărul de înregistrare. Nefiind în ordine, n-aş face decât să provoc o anchetă prin care s-ar afla şi de existenţa dumitale.
- Greşeşti profund, Arbin. Motivul pentru care Institutul cere voluntari este acela că maşina e încă în faza experimentală. Probabil că a şi omorât câţiva oameni, încât sunt convins că nu vor pune nici o întrebare. Iar dacă străinul moare, nu-i va fi probabil mai rău decât acum ... Te rog, Arbin, dă-mi proiectorul de cărţi şi fixează
acul la bobina şase. Şi te mai rog să-mi aduci ziarul de îndată ce soseşte.
Când Schwartz deschise ochii, era trecut de prânz. Simţi o durere surdă la inimă, amplificându-se pe măsură ce redevenea conştient de lipsa soţiei sale, de absenţa universului familiar... O singură dată mai simţise ceva asemănător şi fulgerul memoriei aruncă o lumină puternică asupra unei scene uitate, reliefând-o cu claritate.
Se revăzu pe sine, un flăcăiandru, în satul troienit... cu sania pregătită... pentru un drum la capătul căruia îl aştepta trenul... şi după aceea, vaporul cel mare... Teama smulgerii din lumea cunoscută îl reuni o clipă cu tânărul de douăzeci şi unu de ani care emigrase în America.
Frustrarea era prea adâncă. Nu putea fi vis.
11
Sări în picioare când becul de deasupra uşii semnaliză, aprinzându-se şi stingându-se la loc, şi auzi vocea baritonală a gazdei sale, dar cuvintele nu le putea înţelege. Apoi uşa se deschise şi i se servi micul dejun ― un fel de păsat, dar mai gustos, şi lapte.
Spuse "mulţumesc", dând cu putere din cap.
Fermierul răspunse ceva şi, luându-i cămaşa de pe spătarul scaunului unde o atârnase, o inspectă cu grijă pe toate părţile, oprindu-se mai ales asupra nasturilor.
Apoi o puse la loc şi dădu la o parte uşa glisantă a unei debarale. Abia acum Schwartz deveni conştient de alburiul cald al pereţilor.
- Plastic, murmură el pentru sine, folosind acel cuvânt atotcuprinzător la care recurg întotdeauna profanii.
Mai observă apoi că încăperea nu avea nici un fel de unghiuri, toate suprafeţele îmbinându-se în curburi uşoare.
Celălalt îi întindea tot felul de lucruri şi-i făcea nişte semne asupra cărora nu se putea înşela. Era clar că trebuia să se spele şi să se îmbrace.
Se supuse ajutat de gazda sa, urmărindu-i indicaţiile. Numai că nu găsi nimic pentru ras, iar când încercă să se facă înţeles, arătându-i celuilalt barba crescută, nu putu scoate de la el decât un sunet nelămurit, întovărăşit de o expresie de evident dezgust. Schwartz îşi scărpină ţepii cărunţi şi oftă în gol.
Fu condus apoi la o maşină mică, lunguiaţă, pe două roţi, şi i se făcu semn să
urce. Zburau cu repeziciune, lăsând în urmă drumul pustiu, până ce în faţa lor apărură
clădiri joase, de un alb strălucitor, iar în depărtare luci albastrul unei ape. Întrebă
repede, arătând într-acolo:
- Chicago?
Fusese ultima zvâcnire de speranţă, căci ceea ce vedea nu aducea nici pe departe cu oraşul cunoscut.
Fermierul nu răspunse nimic.
Şi ultima speranţă muri.
CAPITOLUL III
O LUME ... SAU MAI MULTE?
Era la puţin timp după interviul acordat presei în legătură cu apropiata expediţie pe Pământ şi Bel Arvardan se simţea împăcat cu toate milioanele de sisteme planetare ce compuneau măreţul Imperiu Galactic. Nu se mai punea acum problema de-a fi cunoscut într-un sector sau altul. Să poată el numai să-şi demonstreze teoriile cu privire la Pământ, şi faima i se va răspândi pe toate planetele locuite ale Căii Lactee, pe toate planetele colonizate de om de-a lungul sutelor de mii de ani de expansiune în spaţiu.
Ajunsese repede, dar nu şi uşor, la aceste virtuale culmi ale succesului, la înălţimile pure şi elevate ale ştiinţei. Nu avea decât treizeci şi cinci de ani, dar cariera sa îi şi fusese aprig disputată. O adevărată explozie zguduise amfiteatrele Universităţii din Arcturus când o absolvise, ca şef de promoţie, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, un caz fără precedent în istoria universităţii. Explozia, a cărei 12
imaterialitate nu-i diminua importanţa, constase în refuzul "Revistei Societăţii Galactice de Arheologie" de a-i publica teza de licenţă. Era pentru prima oară când acea serioasă publicaţie de specialitate respingea o teză de licenţă, şi încă într-un mod atât de categoric.
Pentru cei ce n-au nimic comun cu arheologia, poate să pară ciudat faptul că o neînsemnată broşură intitulată sec Despre cultura primitivă a Sectorului Sirius, cu aplicaţii la ipoteza radioactivă a originii umane îşi atrăsese o asemenea mânie.
Motivul era că Arvardan adopta de la bun început ipotezele unor grupuri de mistici, care făceau mai mult metafizică decât arheologie, şi după care omul ar fi apărut iniţial pe o singură planetă, răspândindu-se apoi treptat în întreaga Galaxie. Aceasta era teoria favorită a unor autori de literatură ştiinţifico-fantastică din acea vreme şi spectrul negru al oricărui arheolog respectabil din Imperiu.
Cu timpul, însă, Arvardan devenise o personalitate recunoscută până şi de cei mai respectabili, deoarece într-un deceniu se afirmase ca o autoritate în materie de relicve ale culturii pre-imperiale, descoperite în golfurile liniştite sau în vârtejurile din Galaxie.
Scrisese, de exemplu, o monografie despre civilizaţia mecanică din Sectorul Rigel, unde dezvoltarea roboţilor dusese la apariţia unei culturi separate. În cursul câtorva secole, perfecţionarea sclavilor de metal redusese iniţiativa umană în aşa măsură, încât în cele din urmă puternica flotă a zeului războiului, Moray, preluase cu uşurinţă puterea. Arheologia clasică susţinea că tipurile umane evoluaseră
