- Serios? făcu repede Ennius. N-am auzit de aşa ceva.

- Vă pot furniza sursa. E un articol destul de interesant, deşi, desigur, nu pretind că aş fi înţeles toate implicaţiile matematice. Experienţa a constat în tratarea unor animale indigene ― şobolani, cred că li se spune ― cu sinapsificatorul, după care respectivele animale au fost lăsate să se descurce într-un labirint. Adică, să descopere drumul către o provizie de hrană. Ca termen de comparaţie, a folosit şobolani netrataţi şi a constatat că de fiecare dată şobolanii trataţi au descoperit drumul într-un interval de trei ori mai scurt decât ceilalţi... Înţelegeţi ce-nseamnă asta, domnule colonel?

Ofiţerul care deschisese discuţia răspunse indiferent:

- Nu, domnule doctor.

- Am să vă explic, atunci. Sunt convins că orice om de ştiinţă capabil de-asemenea performanţă ― fie el şi de pe Pământ ― este cel puţin egalul meu intelectual şi, dacă îmi îngăduiţi, şi al dumneavoastră, domnule colonel.

Ennius îi întrerupse:

19

- Scuză-mă, domnule Arvardan, aş vrea să revenim la sinapsificator. A experimentat Shekt şi asupra fiinţelor umane?

Arvardan râse.

- Mă-ndoiesc, domnule Guvernator. Nouăzeci la sută din şobolani au murit în timpul tratamentului. N-ar îndrăzni să folosească subiecţi umani mai înainte de a-şi perfecţiona metoda.

Ennius recăzu în fotoliu, în timp ce pe frunte îi apăru o cută uşoară. Nu mai spuse nimic şi nici nu mai mâncă tot restul serii.

Înainte de miezul nopţii, Guvernatorul părăsi discret adunarea, aruncându-i doar soţiei sale un cuvânt, după care se îmbarcă pe crucişătorul său particular, pentru o călătorie de două ore până în oraşul Chica. Cuta de pe frunte nu-i dispăruse, iar inima îi era plină de nelinişte.

În aceeaşi după-amiază, când Arbin Maren îl aducea pe Joseph Schwartz la Chica pentru tratament cu sinapsificatorul lui Shekt, acesta avusese o întrevedere de peste o oră cu însuşi guvernatorul Pământului.

CAPITOLUL IV

DRUMUL CEL MAI SIGUR

Arbin nu se simţea în largul său în Chica. Parcă ar fi fost hăituit. Undeva, în Chica, unul din cele mai mari oraşe de pe Pământ ― să fi avut vreo cincizeci de mii de oameni ― existau oficialităţile marelui Imperiu spaţial.

De fapt nu văzuse niciodată un om din Galaxie, dar aici întorcea mereu capul, de teamă c-ar putea zări vreunul. Dacă l-ai fi bătut şi tot n-ar fi putut spune cum ar fi deosebit un extraterestru, chiar dacă l-ar fi întâlnit. Era convins însă până în adâncul sufletului că trebuia să existe o deosebire.

La intrarea în Institut, aruncă o privire peste umăr. Maşina era acolo, în parcaj, cu un tichet de şase ore. Nu va părea oare suspectă o perioadă atât de lungă?... Se speria din orice. Pretutindeni erau parcă numai ochi şi urechi. Cel puţin de-ar sta străinul acela pitulat în fundul maşinii, aşa cum îi spusese. Dăduse cu putere din cap, dar înţelesese oare? Deodată se înfurie pe sine. De ce se luase după Grew, intrând în bucluc?

Tocmai atunci îşi dădu seama că uşa era deschisă şi o voce îi sună cu putere în auz:

- Ce doriţi?...

Suna enervată; probabil îl mai întrebase de câteva ori.

Răspunse pe un ton răguşit, cuvintele înecându-i-se în gâtlej ca nişte prune uscate.

- Aici ne putem adresa pentru sinapsificator?

Recepţionera îi aruncă o privire ascuţită.

- Semnaţi aici.

Arbin îşi duse mâinile la spate şi repetă pe acelaşi ton:

- Unde pot căpăta informaţii despre sinapsificator?

20

Vocea recepţionerei reveni neînduplecată:

- Nu vă pot spune nimic până nu semnaţi în registrul de vizitatori. Aşa cere regulamentul.

Fără un cuvânt, Arbin se-ntoarse să plece. Tânăra de la recepţie strânse din buze şi apăsă cu putere soneria de la piciorul său.

Arbin se lupta cu disperare să rămână în anonimat şi, după cum îşi dădea singur seama, obţinea exact contrariul. Tânăra îl scormonea cu privirea. Îşi va aminti de el şi peste o mie de ani. Simţea o dorinţă sălbatică să fugă, să fugă înapoi la maşină, înapoi la fermă...

O persoană în halat alb sosi în grabă. Recepţionera arătă spre Arbin:

- Un voluntar pentru sinapsificator, domnişoară Shekt. Refuză să-şi spună

numele.

Arbin ridică privirea. Era o altă fată, foarte tânără. Încurcat, întrebă:

- Dumneavoastră vă ocupaţi de maşină, domnişoară?

- Nu, nici vorbă.

Îi zâmbi foarte prietenos şi Arbin se mai linişti puţin.

- Pot în schimb să vă conduc la cel în cauză. Apoi, cu interes: Chiar doriţi să fiţi tratat?

- Doresc să vorbesc cu cel care răspunde de sinapsificator, spuse băţos.

- Foarte bine.

Riposta lui tăioasă nu părea s-o fi supărat câtuşi de puţin. Lunecă înapoi pe uşa pe care venise. Urmă o scurtă aşteptare. În sfârşit, fata reapăru, făcându-i semn s-o urmeze.

Se supuse. O urmă într-o anticameră, în timp ce inima-i bătea mai să-i spargă

pieptul. Acelaşi glas dulce îi spuse:

- Vă rog să aşteptaţi o jumătate de oră sau poate nici atât. Doctorul Shekt e foarte ocupat deocamdată... Poate doriţi nişte microfilme şi un proiector, ca să vă mai treacă timpul. Vi le pot aduce.

Arbin însă clătină din cap. Cei patru pereţi ai cămăruţei îl strângeau parcă, ţintuindu-l în mijlocul lor. Era o capcană? Nu cumva vor veni Stegarii să-l ridice?

A fost aşteptarea cea mai lungă din viaţa sa.

Spre deosebire de el, domnului Ennius, Guvernatorul Pământului, nu-i fusese deloc greu să ajungă la doctorul Shekt, deşi emoţiile prin care trecu fură aproape egale. Chiar şi în al patrulea an de când era Guvernator, o vizită la Chica însemna un eveniment. Ca reprezentant direct al inaccesibilului Împărat, statutul său era, juridic vorbind, egal cu al viceregilor din uriaşele sectoare galactice, ale căror corpuri luminoase ocupau sute de parsecuri cubice în spaţiu, dar, în realitate, postul său semăna cu un exil.

Pentru cel întemniţat în pustietatea Himalaiei, înconjurat de certurile la fel de sterile ale unei populaţii care-l ura aşa cum ura întregul Imperiu pe care-l reprezenta, chiar şi o excursie la Chica însemna o evadare.