Undeva, în intestinele barului (probabil cel mai popular produs al ingeniozităţii mecanice) un barman intră în acţiune ― un barman inuman, al cărui suflet electronic amesteca ingredientele nu cu pahare de măsurat ci prin calcul atomic, ale cărui proporţii erau întotdeauna perfecte şi care nu putea fi întrecut nici de tehnica cea mai desăvârşită a unei fiinţe umane.
Paharele înalte apărură ca din pământ în nişele respective. Arvardan îl luă pe cel verde, simţindu-i o clipă răcoarea în obraz. Apoi îl duse la buze şi gustă.
- Excelent, spuse. Depuse paharul în suportul ajustat la braţul fotoliului şi continuă: Există mii de planete radioactive, domnule Guvernator, aveţi dreptate, dar numai una e locuită. Aceasta.
Ennius gustă din paharul său, plescăindu-şi buzele, şi aroma catifelată a băuturii păru să-l mai înmoaie.
- Ei, din acest punct de vedere, se poate spune că e unică. Dar nu e o calitate de invidiat.
- Nu e vorba însă numai de o unicitate statistică. Arvardan vorbea cumpănit, sorbind din când în când din băutură: Lucrurile merg mai departe, putând avea consecinţe extraordinare. Biologii au demonstrat ― sau cel puţin aşa pretind ― că pe planetele unde radioactivitatea aerului şi a mărilor depăşeşte o anume valoare, nu pot apărea forme de viaţă... Or, radioactivitatea Pământului depăşeşte considerabil acel nivel.
- Interesant. N-am ştiut. Presupun că asta ar fi o dovadă hotărâtoare în sensul că
pe Pământ viaţa este radical diferită de cea din restul Galaxiei... Îţi convine, îmi 15
închipui, fiindcă vii din Sirius. Râse sardonic şi-i spuse ca o paranteză confidenţială: Ştii care-i principala dificultate în guvernarea acestei planete? Aceea de a face faţă
puternicului antiterrism ce există în tot Sectorul Sirius. Iar resentimentul este întors cu dobândă de către pământeni. Nu vreau să spun, desigur, că antiterrismul nu există, într-o măsură mai mare sau mai mică, în foarte multe locuri din Galaxie, dar nicăieri ca în Sirius.
Arvardan replică iritat:
- Domnule Guvernator, resping insinuarea dumneavoastră. Îmi sunt total străine manifestările de intoleranţă. Cred în unitatea umanităţii până în străfundurile conştiinţei mele de om de ştiinţă şi în această unitate e cuprins şi Pământul. Aşa cum viaţa e un tot unitar, având la bază complexe de proteine aflate într-o dispersiune coloidală numită protoplasmă. Efectul radioactivităţii, de care vorbeam, nu se aplică
numai anumitor forme de viaţă umană, sau de viaţă în general. E valabil pentru toate, pentru viaţa ca atare, bazată pe mecanica cuantică a moleculelor de proteină. E
valabil pentru dumneavoastră, pentru mine, pentru pământeni, păianjeni sau bacterii.
Proteinele, după cum bine ştiţi, sunt grupări extrem de complicate de aminoacizi şi alţi compuşi specifici, dispuşi în sisteme tridimensionale, la fel de instabile ca lumina soarelui într-o zi cu nori. Tocmai această instabilitate constituie viaţa, deoarece ea-şi schimbă mereu poziţia, în efortul de a-şi menţine identitatea ― ca o prăjină pe nasul unui acrobat.
Dar acest miracol chimic, proteina, trebuie să se constituie din materie anorganică, preexistentă vieţii.
Astfel încât, la începutul începuturilor, sub influenţa puternicei energii emanate de soare asupra acelor uriaşe soluţii pe care le numim oceane, moleculele organice cresc în complexitate, de la metan la aldehidă formică şi apoi la zaharuri şi amidon într-o direcţie, şi la uree, aminoacizi şi proteine în cealaltă. Toate aceste combinări şi dezintegrări de atomi ţin, desigur, de pura întâmplare, şi pe o planetă procesul poate dura milioane de ani, iar pe alta doar sute. Prima variantă e, desigur, mai probabilă.
Şi, de fapt, e şi mai probabil ca procesul să nu aibă loc defel.
Ca să revenim la discuţia noastră, chimiştii au reconstituit cu mare precizie întregul lanţ de reacţii ce au loc, mai ales din punct de vedere energetic, adică al reacţiilor energetice implicate de mutaţiile moleculare. Se ştie acum, fără nici o umbră de îndoială, că mai multe etape cruciale în procesul de geneză a vieţii presupun absenţa energiei radiante. Dacă acest lucru vă pare ciudat, domnule Guvernator, nu pot decât să vă spun că fotochimia (chimia reacţiilor produse de energia radiantă) este o ştiinţă bine dezvoltată şi că există nenumărate cazuri de reacţii foarte simple care evoluează în două direcţii diferite, în funcţie de prezenţa sau de absenţa energiei luminoase.
Pe planetele obişnuite, soarele este unica sursă de energie radiantă sau, oricum, cea mai importantă. La adăpostul norilor, sau în timpul nopţii, compuşii de carbon şi azot se combină iar şi iar, în forme posibile prin absenţa cuantelor de energie proiectate asupra lor de către soare ― ca nişte mingi aruncate în mijlocul unui număr infinit de popice infinitezimale.
Pe planetele radioactive însă, independent de soare, fiecare strop de apă ― chiar şi în mijlocul nopţii, chiar şi la cinci mile adâncime ― pulsează de raze gamma care 16
săgetează atomii de carbon, activându-i, cum spun chimiştii, şi făcând ca anumite reacţii cheie să se desfăşoare într-un mod ce nu duce niciodată la apariţia vieţii.
Arvardan îşi golise paharul. ÎI puse la loc pe barul-robot, care-l retrase imediat în compartimentul de spălare şi sterilizare. Era acum gata pentru a fi umplut din nou.
- Să-ţi mai comand unul? întrebă Ennius.
- Poate după cină, răspunse Arvardan.
Ennius bătea uşor tactul cu unghia sa ascuţită pe braţul fotoliului.
- În gura dumitale, procesul sună fascinant, într-adevăr, dar dacă totul e precum spui, cum se explică prezenţa vieţii pe Pământ? Aici cum s-a dezvoltat?
- Ah, vedeţi? Şi dumneavoastră vă puneţi acum întrebarea. Răspunsul, cred eu, este că radioactivitatea ce depăşeşte nivelul de la care viaţa nu se poate dezvolta nu e neapărat suficientă pentru a distruge viaţa deja formată. O poate modifica, dar nu distruge... Înţelegeţi, procesele chimice sunt diferite. În primul caz, moleculele simple sunt împiedicate să se combine, în timp ce, în al doilea caz, se pune problema distrugerii moleculelor complexe deja formate. Nu e deloc acelaşi lucru.
- Nu înţeleg, ce importanţă are acest fapt?
- Dar e foarte clar. Geneza vieţii pe Pământ a avut loc înainte ca planeta să
devină radioactivă. Stimate domnule Guvernator, aceasta e unica explicaţie ce nu implică nici negarea existenţei vieţii pe Pământ, nici a unei teorii chimice prin care jumătate din adevărurile noastre ştiinţifice ar fi întoarse pe dos.
Ennius îl privi uluit.
- Nu cred că vorbeşti serios.
- De ce?
- Cum e posibil ca o planetă să devină radioactivă? Prezenţa elementelor radioactive în crusta planetei este o chestiune de milioane sau chiar de miliarde de ani. Atâta lucru am învăţat şi eu în studenţie, şi încă în cursul inferior. Existenţa lor datează dintr-un trecut extrem de îndepărtat.
- Mai există însă şi radioactivitate artificială, domnule Guvernator ― ba chiar pe o scară foarte întinsă. Există mii de reacţii nucleare a căror energie e suficientă
pentru a crea tot felul de izotopi radioactivi. Să presupunem că oamenii ar aplica reacţiile nucleare în industrie, fără a asigura protecţia necesară, sau chiar într-un război ― dacă vă puteţi imagina un război izbucnit pe o singură planetă... Solul ar putea deveni, în cea mai mare parte, radioactiv. Ce spuneţi de asta?
Soarele însângera munţii, rumenind faţa uscăţivă a lui Ennius. Începuse să adie briza de seară, iar murmurul molcom al diferitelor specii de insecte, selecţionate cu grijă, din împrejurimile palatului, era mai dulce ca oricând.
- Pentru mine asta sună destul de improbabil, spuse Ennius. În primul rând, nu pot concepe folosirea energiei nucleare în război, sau pierderea controlului asupra reacţiilor nucleare într-o asemenea măsură încât...
- E firesc să subapreciaţi reacţiile nucleare, deoarece trăiţi într-o vreme când le stăpânim cu atâta uşurinţă. Dacă însă cineva ― sau vreo armată ― ar fi utilizat asemenea arme înaintea elaborării sistemului de apărare? E ca şi cum ai folosi bombe incendiare mai înainte de a şti că apa şi nisipul pot stinge focul.
