Un fulger lacom i se aprinse o clipă în ochi, apoi se stinse. Încet, foarte încet, dezintegratorul îşi reluă locul la cingătoarea lui, iar mâna căzu în lături.
Schwartz slobozi un chiot ascuţit.
- Cât pe-aci să-l scap.
Dar era alb la fată.
- Ei, poţi să-l stăpâneşti?
- Se zbate ca un diavol, dar nu-i aşa de greu ca înainte.
- Asta pentru că acum eşti conştient de ceea ce faci, îl îmbărbătă Shekt, deşi nu era prea convins de ceea ce spunea. Transmite, acum. Nu-ncerca să-l ţii! Închipuie-ţi că eşti chiar dumneata.
Arvardan interveni:
- Poţi să-l faci să vorbească?
După o pauză, Secretarul scoase un fel de mârâit supărător, încă o pauză; apoi din nou un mârâit.
- Asta-i tot, gâfâi Schwartz.
- Dar de ce nu se poate? întrebă Pola contrariată.
Shekt ridică din umeri.
- Aici e vorba de nişte muşchi foarte delicaţi şi complicaţi. Nu-i ca atunci când comanzi muşchilor lungi ai membrelor. Nu-i nimic, Schwartz. Poate trecem şi aşa.
Dacă cei ce participau la ciudata odisee ar fi încercat mai târziu să rememoreze următoarele două ore, versiunile lor nu ar fi semănat câtuşi de puţin.
Doctorul Shekt, de exemplu, căpătase o nefirească rigiditate, toate temerile sale topindu-se într-o urmărire cu sufletul la gură a luptei interioare a lui Schwartz, în care nu avea cum interveni. Privirea sa căuta cu insistenţă faţa rotundă ce se încrunta şi se crispa, muncită de efort. Pe ceilalţi, abia-i mai vedea.
La ieşire, paznicii salutară încremeniţi mantia verde, simbol al puterii oficiale.
Secretarul le întoarse un salut plat, stângaci, îşi urmară drumul nestingheriţi.
Abia când ieşiră din Casa de Corecţie, Arvardan înţelese întreaga nebunie a aventurii lor. Pe de-o parte, imensul, inimaginabilul pericol ce ameninţa Galaxia, pe de alta, firul subţire al şansei ce-i purta peste abis. Chiar şi atunci, chiar şi atunci, Arvardan simţea cum se cufundă în ochii Polei. Poate să fi fost de vină nostalgia după
viaţa ce-i era smulsă, poate groaza de a vedea cum se năruie tot ce-l înconjura, sau eterna frustrare a fericirii pe care tocmai o gustase, dar oricare ar fi fost cauza, nici o femeie nu-i păruse vreodată atât de vrednică de-a fi dorită. Mai târziu, de ea aveau să
se lege toate amintirile sale. Numai de ea...
Asupra Polei se revărsa strălucirea soarelui de dimineaţă, încât chipul aplecat al lui Arvardan îi apărea ca prin ceaţă. Îi zâmbea, conştientă doar de braţul puternic, vânjos, de care se sprijinea uşor. Asta avea să-şi amintească mai târziu: fermitatea unor muşchi acoperiţi de o ţesătură scânteietoare, a cărei moliciune răcoroasă îi înfiora pielea...
Schwartz, transpirat tot, trecea prin chinuri cumplite. Aleea pentru maşini, ce pornea curbându-se de la poarta laterală pe care ieşiseră, se vedea aproape pustie. Era un noroc pentru care se simţea profund recunoscător. Numai el ştia cu adevărat ce ar fi însemnat eşecul. El singur putea citi în mintea adversarului tot infernul umilinţei, 120
tot clocotul de ură, cumplitele lui planuri de răzbunare, îi scotocea mintea, pentru a descoperi informaţiile de care avea nevoie ― poziţia maşinii oficiale, drumul pe care trebuia să meargă... în felul acesta simţea şi veninul necruţător ce s-ar fi revărsat asupra lor, dacă l-ar fi scăpat de sub control chiar şi numai o zecime de secundă.
Iuţeala fulgerătoare a minţii în care era silit să rătăcească avea să rămână pentru totdeauna secretul său. Amintirii i se adăugară ulterior orele cenuşii ale altei dimineţi inocente, când iarăşi condusese paşii unui nebun pe aleile pline de primejdii ale unei fortăreţe duşmane.
Când ajunseră la locul unde era parcată maşina Secretarului, Schwartz îşi căută
gâfâind cuvintele. Nu îndrăznea să se destindă suficient pentru a pronunţa propoziţii întregi. Vorbea sacadat, aruncând sintagme disparate:
- Nu pot... conduce maşina... nu-l pot face... să conducă... complicat... nu pot.
Shekt îl linişti cu un sunet ciudat. Nu îndrăznea să-l atingă, nu îndrăznea să-i vorbească în mod normal, nu îndrăznea să-i distragă atenţia nici pentru o secundă.
Şopti:
- Fă-l doar să urce pe bancheta din spate, Schwartz. Conduc eu. Mă pricep. De-acum înainte va trebui doar să-l ţii nemişcat, iar eu am să-i iau dezintegratorul.
Maşina de teren a Secretarului era de un tip special. Fiind deosebită, atrăgea atenţia. Farul verde se învârtea spre stânga şi spre dreapta, iar lumina pălea şi se aprindea cu sclipiri de smarald. Oamenii se opreau să privească. Maşinile care veneau din sens invers se dădeau la o parte cu o grabă respectuoasă.
Dacă maşina n-ar fi ieşit atât în evidenţă, trecătorii ar fi avut timp să observe în spate chipul palid, imobil, al Secretarului, s-ar fi mirat poate, ar fi bănuit primejdia...
Aşa, însă, maşina se bucura de toată atenţia, iar timpul trecea...
La porţile de crom strălucitor ce se înălţau asemenea tuturor construcţiilor imperiale cu o semeaţă verticalitate, în covârşitor contrast cu arhitectura greoaie şi mohorâtă a Pământului, fură opriţi. Un soldat le bară drumul cu arma sa de o incalculabilă forţă.
Arvardan scoase capul pe geam.
- Soldat, sunt cetăţean al Imperiului. Vreau să vorbesc cu comandantul.
- Trebuie să-mi prezentaţi actele, domnule.
- Mi-au fost luate. Sunt Bel Arvadran de pe Baronn, Sirius. Trebuie să ajung cât mai repede la Guvernator.
Soldatul duse mâna la gură şi vorbi pe un ton scăzut în transmiţător. Aşteptă
