CAPITOLUL XVII
SCHIMBĂ-ŢI HOTĂRÂREA!
Trecuse o oră de când Arvardan îşi pierduse cunoştinţa, pentru a se trezi apoi inert ca o ciosvârtă de vacă în aşteptarea satârului. Intre timp nu se întâmplase nimic.
Nimic în afara acelei discuţii febrile, neconcludente, care făcea aşteptarea şi mai insuportabilă. Totul era calculat. Ştia asta. Să stai aşa, înţepenit, fără demnitatea de a te putea apăra cât de cât de un pericol, fără această concesie cel puţin, însemna să te laşi doborât de conştiinţa slăbiciunii tale. Un spirit îndârjit nu avea cum supravieţui, iar când în cele din urmă apărea inchizitorul, el ştia că nu va mai întâmpina din partea prizonierului o prea mare împotrivire, poate chiar deloc.
Simţi nevoia să întrerupă tăcerea.
- Presupun că atmosfera e împânzită de unde-spion. Ar fi trebuit să vorbim mai puţin.
- Nu este, spuse Schwartz, categoric. Nu ascultă nimeni.
Maşinal, arheologul dădu să întrebe "De unde ştii?" dar se opri. Pentru că exista o asemenea putere! De care nu dispunea el, ci un om din trecut, ce-şi spunea pământean şi dorea să moară!
Raza sa vizuală cuprindea doar un petec de tavan.
Întorcându-se, putea vedea profilul ascuţit al lui Shekt; în partea cealaltă, zidul gol. Dacă-şi înălţa puţin capul, putea distinge o clipă figura palidă, chinuită, a Polei.
Din când în când îl frământa gândul că era un locuitor al Imperiului ― pe Stele!
al Imperiului; un cetăţean galactic... şi că fusese o nemaiauzită nemernicie din partea lor să-l închidă pe el, care n-ar fi trebuit niciodată să permită unor pământeni o asemenea profanare.
Apoi gândul îi rătăcea în altă parte.
Ar fi putut să-l aşeze lângă Pola... Nu, n-ar fi fost bine. Îi era ruşine să-l vadă
aşa.
- Bel?
Vocea tremură cu o nespusă dulceaţă în auzul lui Arvardan, venind în acest vârtej al morţii.
- Da, Pola.
- Crezi că mai durează mult?
- Poate că nu, draga mea... Păcat. Am pierdut două luni, nu-i aşa?
- Din vina mea, şopti ea. Din vina mea. Ne-am fi putut bucura de aceste ultime clipe, totuşi. E atât de... absurd.
Arvardan nu avea ce să-i răspundă. Gândurile-i alergau nebune. I se părea, sau începuse să simtă plasticul rigid pe care era imobilizat? Cât avea să mai dureze paralizia?
Trebuia să-l atragă pe Schwartz. Încercă să-şi controleze gândurile... ştia că e inutil.
- Schwartz, începu el...
Schwartz zăcea la fel de neputincios, numai că suferinţa îi era amplificată de faptul că în el se concentrau patru creiere.
109
Dacă ar fi fost singur, s-ar fi împăcat cu gândul la liniştea infinită a morţii, şi-ar fi reprimat ultimele rămăşiţe ale dragostei de viaţă care doar cu două ― sau trei? ―
zile în urmă îl împinsese să fugă de la fermă. Pe când aşa... Când simţea spaima nevolnică de moarte ce atârna ca un giulgiu pe bietul Shekt; şi revolta plină de amărăciune din mintea puternică, îndârjită a lui Arvardan; şi profunda, patetica deziluzie a tinerei fete?
Ar fi trebuit să-şi închidă porţile gândului; ce-i trebuia să ştie de suferinţele altora? Fiecare trăieşte şi moare singur.
Ei însă ciocăneau uşor, neîncetat... strecurându-i-se în ungherele minţii.
Apoi Arvardan îl strigă, şi atunci ştiu că voiau ca el să-i salveze. De ce-ar fi făcut-o? De ce?
- Schwartz, repetă Arvardan insinuant, ai putea deveni un erou. Murind, nu rezolvi nimic... oamenii aceia nu merită.
Schwartz îşi aduna amintirile din tinereţe, încercând cu desperare să le fixeze în memoria sa fluctuantă. Era un ciudat amalgam de impresii trecute şi prezente, ce-l făcu în cele din urmă să-şi reverse mânia. Vorbea însă calm, reţinut:
- Da, aş putea deveni erou... şi un trădător. Oamenii aceia vor să mă omoare. Le-ai spus oameni, dar numai din gură; în gând le-ai spus altfel, un cuvânt pe care nu l-am înţeles, dar era ceva urât. Şi nu pentru că sunt netrebnici, ci pentru că sunt pământeni.
- Nu-i adevărat, protestă arheologul vehement.
- Ba-i adevărat, răspunse Schwartz cu aceeaşi vehemenţă, şi toţi de-aici ştim asta. Vor să mă omoare, într-adevăr, dar numai pentru că mă cred unul de-ai voştri, care puteţi condamna o întreagă planetă, înecând-o în dispreţul vostru, sufocând-o cu insuportabila voastră superioritate. Foarte bine, apăraţi-vă atunci împotriva acestor viermi, a acestor păduchi, care, nu se ştie cum, au reuşit să-şi pună în pericol divinii lor stăpâni. Nu cereţi ajutorul unuia din ei.
- Vorbeşti ca un zelos, exclamă Arvardan uimit.
De ce? Ai suferit dumneata? Spui că trăiai pe-o planetă mare şi independentă.
Erai un pământean pe vremea când Pământul era unicul cămin al vieţii. Eşti unul de-ai noştri, omule, de-al cârmuitorilor. De ce să te alături unei rămăşiţe nenorocite?
Asta nu-i planeta pe care ai cunoscut-o. Planeta mea seamănă mai mult cu vechiul Pământ decât lumea asta bolnavă.
