- Aşa credeaţi numai. Vreau să spun că nu existau călătoriile în spaţiu, pentru, a verifica. Puteau exista şi alte planete locuite.
- Asta n-am de unde şti.
- Nu, desigur. Păcat. Dar energia atomică fusese descoperită?
- Aveam o bombă atomică. Uraniu... şi plutoniu... presupun că aşa a devenit planeta radioactivă. Probabil că a mai avut totuşi loc un război... după ce-am plecat eu... Bombe atomice.
Schwartz era parcă din nou la Chicago, înapoi în lumea cea veche, de dinaintea bombelor. Şi-i păru rău. Nu pentru el, ci pentru lumea aceea frumoasă...
Arvardan murmură ceva pentru sine.
- Bun, zise apoi. Vorbeaţi o limbă, desigur.
- Pe Pământ? O mulţime de limbi.
- Dar dumneata?
- Engleza... după ce-am ajuns la maturitate.
- Spune ceva în această limbă.
De două luni sau mai mult, Schwartz nu mai vorbise englezeşte. Acum însă
spuse rar, cu afecţiune:
- Vreau să merg acasă, să fiu cu ai mei.
- Limba asta o vorbea când l-ai operat, Shekt? întrebă Arvardan.
- Nu-mi dau seama, răspunse nesigur fizicianul. Erau nişte sunete ciudate, ca cele de-acum. Parcă le pot compara?
- Ei, nu-i nimic. Cum spuneai la "mamă" în limba dumitale, Schwartz?
Schwartz îi spuse.
- Oho! Dar "tată"... "frate"... "unu"... numeralul, adică "doi"... "trei" ... "casă"...
bărbat" ... "femeie"...
Continuară o vreme şi când Arvardan se opri să-şi tragă suflarea, expresia sa era de totală uluire.
- Shekt, spuse el, sau omul acesta e ceea ce pretinde, sau eu sunt victima celui mai cumplit coşmar ce se poate imagina. Limba pe care-o vorbeşte este practic echivalentă cu aceea a inscripţiilor descoperite în straturile vechi de cincizeci de mii 106
de ani pe Sirius, Arcturus, Alpha Centauri şi încă alte douăzeci de planete. El o vorbeşte. A fost descifrată abia cu o generaţie în urmă şi, în afară de mine, nu există
nici o duzină de oameni în toată Galaxia care s-o înţeleagă.
- Eşti sigur?
- Dacă sunt sigur? Bineînţeles că sunt sigur. Doar sunt arheolog. E firesc să ştiu.
O clipă Schwartz simţi că i se topeşte armura de indiferenţă ce-l izola de ceilalţi.
Pentru prima dată îşi regăsise indentitatea pierdută. Nu mai exista un secret: era un om din trecut, şi ei acceptaseră acest lucru. Se dovedise că nu era nebun, scăpase pentru totdeauna de îndoielile ce-l bântuiau şi se simţi recunoscător. Cu toate acestea, păstra încă distanţa.
- Îmi trebuie acest om! vorbi din nou Arvardan, mistuit de sacra pasiune pentru profesia sa. Shekt, n-ai idee ce-nseamnă asta pentru arheologie. Shekt... omul acesta vine din trecut. Oh, Spaţiule Mare!... Ascultă, putem încheia un târg cu ei. El este dovada pe care-o caută Pământul. Şi-l pot avea. Ei pot...
Schwartz îl întrerupse sardonic:
- Ştiu la ce te gândeşti. Crezi că prin mine se poate dovedi că Pământul a fost vatra civilizaţiei şi îţi închipui că ei îţi vor fi recunoscători. Ei bine, nu! Mi-a trecut şi mie prin cap şi aş fi fost gata să mă vând pentru a-mi scăpa pielea.. Dar nu mă vor crede... şi nici pe dumneata.
- Dar este o dovadă indiscutabilă.
- Ar refuza să asculte. Şi ştii de ce? Pentru că au anumite idei fixe cu privire la trecut. Orice schimbare e o blasfemie în ochii lor, chiar dacă e adevărul-adevărat. Nu vor adevărul; îşi vor tradiţiile lor.
- Bel, spuse Pola, cred că are dreptate.
Arvardan scrâşni din dinţi.
- Am putea încerca.
- Am eşua, susţinu Schwartz.
- De unde ştii?
- Ştiu!
Cuvântul căzu cu o asemenea forţă de oracol, încât Arvardan rămase tăcut.
