CAPITOLUL XVI
DE PARTEA CUI EŞTI?
La ora aceea Schwartz se odihnea incomod pe o banchetă tare, într-una din cămăruţele de la subsolul Casei de Corecţie din Chica.
Casa, cum i se spunea în mod obişnuit, era înalta dovadă a puterii Înaltului Ministru şi a celor din anturajul lui. Silueta ei întunecată şi colţuroasă se înălţa în văzduh, umbrind barăcile imperiale de dincolo de ea, tot aşa cum umbra ei urmărea răufăcătorul terestru mai departe de unde ajungea braţul autorităţii imperiale.
De-a lungul secolelor, mulţi pământeni îşi aşteptaseră aici pedeapsa pentru falsificare sau evaziune a cotelor de produse, pentru că trăiseră peste limita îngăduită, sau se făcuseră vinovaţi de acţiuni subversive la adresa guvernului local. Uneori, 101
când pornirile meschine ale tribunalului terestru păreau total lipsite de sens guvernului rafinat şi, de obicei, blazat al Imperiului, se întâmpla să se revină asupra vreunei condamnări. Asta ducea însă la insurecţie sau, cel puţin, la revolte înverşunate.
În general, când Consiliul cerea moartea, Guvernatorul era de acord. La urma urmelor, doar pământenii sufereau...
Fireşte, Joseph Schwartz nu ştia nimic din toate acestea. Pentru el nu exista decât o cămăruţă cu pereţii scăldaţi într-o lumină difuză, având drept mobilă doar două bănci tari şi o masă, plus o mică nişă în perete ce servea şi de baie, şi de instalaţie sanitară.
Nu exista nici o fereastră prin care să priveşti cerul, iar ventilaţia era foarte slabă.
Îşi scarpină mâhnit părul din jurul cheliei şi se ridică în capul oaselor. Încercarea de evadare (unde ar fi putut să fugă, când nicăieri pe Pământ nu era în siguranţă?) fusese scurtă, amară şi sfârşise aici.
Cel puţin acum se putea distra, exersând contactul mintal. Era bun sau rău? Îi folosea, sau dimpotrivă?
Pe când era la fermă, îl socotise ca pe un dar ciudat, ce-l neliniştea, a cărui natură n-o cunoştea şi ale cărui posibilităţi nu-l interesau. Acum îşi putea permite să-l studieze.
Neavând altceva de făcut timp de douăzeci şi patru de ore decât să se frământe cu gândul la captivitate, ar fi însemnat să înnebunească. Aşa însă, putea ajunge la temnicerii ce treceau prin faţa uşii, la paznicii din coridoarele alăturate, ba chiar să-şi extindă ramificaţiile cele mai îndepărtate ale fibrelor minţii până la directorul închisorii în biroul său îndepărtat.
Deschidea uşor orice minte, scormonind-o atent.
Minţile plesneau ca nişte tegumente uscate, din care se revărsau gândurile şi emoţiile.
Află mai multe lucruri despre relaţiile dintre Pământ şi Imperiu, decât aflase, sau ar fi putut afla, în cele două luni petrecute la fermă.
Unul din ele, verificat iar şi iar, fără putinţă de greşeală, era următorul: Era condamnat la moarte!
Nu exista nici o posibilitate de scăpare, nici o îndoială, nici o rezervă. Poate azi, poate mâine. Dar va muri!
Se pătrunse de acest gând, acceptându-l aproape recunoscător.
Uşa se deschise, şi el sări în picioare înspăimântat.
Raţional, poţi accepta moartea sub toate aspectele, trupul însă e o brută care habar n-are de raţiune.
Venise timpul!
Nu, nu venise. Mintea celui ce intrase nu conţinea nimic privitor la moarte. Era un paznic, având pregătită în mână o vergea de metal. Lui Schwartz îi era familiară.
- Vino, auzi comanda aspră.
Schwartz îl urmă, meditând la puterea sa ciudată.
Cu mult înainte ca paznicul să-şi poată folosi arma, sau măcar să-şi dea seama că e-n pericol, îl putea doborî fără ca acesta să scoată un cuvânt, fără să-i dea cel mai 102
mic răgaz de a striga după ajutor. Mintea lui era la dispoziţia minţii lui Schwartz.
Numai puţin să o fi răsucit, şi celălalt ar fi căzut mort. Ce-ar fi câştigat însă? Erau alţii, mereu alţii. Cu câţi se putea lupta o dată? Câte perechi de mâini erau în mintea sa?
Îşi continuă drumul supus.
Ajunse într-o cameră mare, foarte mare. În ea se aflau doi bărbaţi şi o fată, întinşi ca nişte cadavre pe bănci înalte, foarte înalte. Nu erau însă morţi, căci simţea prezenţa a trei creiere active.
Paralizaţi! Cunoscuţi?... Îi erau oare cunoscuţi?
Voia să se oprească pentru a-i privi, dar paznicul îi puse mâna pe umăr.
- Urcă.
Mai era o a patra bancă, liberă. În mintea paznicului nu era nici un gând ucigaş, aşa că se supuse. Ştia ce va urma.
Vergeaua oţetită îi atinse toate membrele. Simţea arsura îngrozitoare ― şi apoi nimic. În cele din urmă nu mai rămase viu din el decât capul, plutind în neant.
Şi-l întoarse.
- Pola, strigă el. Eşti Pola, nu-i aşa? Cea care...
Fata încuviinţă. Nu recunoscuse contactul mintal.
De fapt, nu-l cunoscuse; cu două luni în urmă, nu era conştient de el. Pe vremea aceea progresul minţii sale atinsese doar stadiul sensibilităţii la "atmosferă". Cu extraordinara sa memorie, îşi amintea perfect senzaţia.
Acum avea multe de aflat. Dincolo de fată era doctorul Shekt, iar cel mai depărtat de el era doctorul Bel Arvardan. Le putea afla numele, le ghicea desperarea, simţea chiar gustul groazei recent sedimentate în mintea tinerei fete.
