- Numai el ne poate scoate de-aici. N-avem altă soluţie. Şi cum oare vom stârni mai puţine bănuieli, decât lăsându-i arma?

- Dar nu pot să-l stăpânesc. V-am spus că nu pot.

Schwartz începu să-şi îndoaie braţele, să le maseze, încercând să le redea sensibilitatea normală.

- Nu mă interesează ce spun teoriile dumitale, domnule doctor Shekt. Pentru că

nu ştii cum este. E ceva lunecos, chinuitor şi îngrozitor de greu.

- Ştiu, ştiu, dar n-avem altă şansă, încearcă acum, Schwartz. Fă-l să-şi mişte braţul, de îndată ce e în stare s-o facă.

Vocea lui Shekt suna rugătoare.

Secretarul gemu, iar Schwartz simţi cum se înfiripă din nou contactul mintal.

Fără un cuvânt, temător aproape, îl lăsă să capete puteri... apoi îi vorbi.

Era un mesaj fără cuvinte ― mesajul mut pe care-l transmiţi braţului când vrei să-l mişti, un mesaj de care nici tu însuţi nu eşti conştient.

Şi braţul Secretarului, nu al lui Schwartz, se mişcă.

Pământeanul din trecut îşi ridică privirea cu un zâmbet triumfător. Ceilalţi însă

aveau ochi numai pentru Balkis ― omul întins pe podea, al cărui cap se înălţa, din ai cărui ochi se risipea luciul îngheţat şi inexpresiv şi al cărui braţ se ridica printr-o mişcare curioasă, nefirească, la un unghi de nouăzeci de grade.

Schwartz îşi începu activitatea.

Secretarul se ridică ţeapăn, gata să-şi piardă echilibrul. Apoi, cu mişcări ciudate, parcă fără voie, începu să danseze. Fără ritm; fără graţie. Pe cei trei, care-i urmăreau trupul, şi pe Schwartz, care-i urmărea şi trupul şi mintea, spectacolul îi umplea de groază, căci în acele clipe Secretarul acţiona la comanda unui creier străin.

Cu multă băgare de seamă, Shekt se apropie de Secretarul-robot şi, nu fără

teamă, întinse mâna. In palma sa se afla dezintegratorul, cu mânerul înainte.

- Fă-l să-l apuce, Schwartz, spuse Shekt.

Mâna lui Balkis se ridică şi prinse stângaci arma.

119

Un fulger lacom i se aprinse o clipă în ochi, apoi se stinse. Încet, foarte încet, dezintegratorul îşi reluă locul la cingătoarea lui, iar mâna căzu în lături.

Schwartz slobozi un chiot ascuţit.

- Cât pe-aci să-l scap.

Dar era alb la fată.

- Ei, poţi să-l stăpâneşti?

- Se zbate ca un diavol, dar nu-i aşa de greu ca înainte.

- Asta pentru că acum eşti conştient de ceea ce faci, îl îmbărbătă Shekt, deşi nu era prea convins de ceea ce spunea. Transmite, acum. Nu-ncerca să-l ţii! Închipuie-ţi că eşti chiar dumneata.

Arvardan interveni:

- Poţi să-l faci să vorbească?

După o pauză, Secretarul scoase un fel de mârâit supărător, încă o pauză; apoi din nou un mârâit.

- Asta-i tot, gâfâi Schwartz.

- Dar de ce nu se poate? întrebă Pola contrariată.

Shekt ridică din umeri.

- Aici e vorba de nişte muşchi foarte delicaţi şi complicaţi. Nu-i ca atunci când comanzi muşchilor lungi ai membrelor. Nu-i nimic, Schwartz. Poate trecem şi aşa.

Dacă cei ce participau la ciudata odisee ar fi încercat mai târziu să rememoreze următoarele două ore, versiunile lor nu ar fi semănat câtuşi de puţin.

Doctorul Shekt, de exemplu, căpătase o nefirească rigiditate, toate temerile sale topindu-se într-o urmărire cu sufletul la gură a luptei interioare a lui Schwartz, în care nu avea cum interveni. Privirea sa căuta cu insistenţă faţa rotundă ce se încrunta şi se crispa, muncită de efort. Pe ceilalţi, abia-i mai vedea.

La ieşire, paznicii salutară încremeniţi mantia verde, simbol al puterii oficiale.

Secretarul le întoarse un salut plat, stângaci, îşi urmară drumul nestingheriţi.

Abia când ieşiră din Casa de Corecţie, Arvardan înţelese întreaga nebunie a aventurii lor. Pe de-o parte, imensul, inimaginabilul pericol ce ameninţa Galaxia, pe de alta, firul subţire al şansei ce-i purta peste abis. Chiar şi atunci, chiar şi atunci, Arvardan simţea cum se cufundă în ochii Polei. Poate să fi fost de vină nostalgia după

viaţa ce-i era smulsă, poate groaza de a vedea cum se năruie tot ce-l înconjura, sau eterna frustrare a fericirii pe care tocmai o gustase, dar oricare ar fi fost cauza, nici o femeie nu-i păruse vreodată atât de vrednică de-a fi dorită. Mai târziu, de ea aveau să

se lege toate amintirile sale. Numai de ea...

Asupra Polei se revărsa strălucirea soarelui de dimineaţă, încât chipul aplecat al lui Arvardan îi apărea ca prin ceaţă. Îi zâmbea, conştientă doar de braţul puternic, vânjos, de care se sprijinea uşor. Asta avea să-şi amintească mai târziu: fermitatea unor muşchi acoperiţi de o ţesătură scânteietoare, a cărei moliciune răcoroasă îi înfiora pielea...

Schwartz, transpirat tot, trecea prin chinuri cumplite. Aleea pentru maşini, ce pornea curbându-se de la poarta laterală pe care ieşiseră, se vedea aproape pustie. Era un noroc pentru care se simţea profund recunoscător. Numai el ştia cu adevărat ce ar fi însemnat eşecul. El singur putea citi în mintea adversarului tot infernul umilinţei, 120

tot clocotul de ură, cumplitele lui planuri de răzbunare, îi scotocea mintea, pentru a descoperi informaţiile de care avea nevoie ― poziţia maşinii oficiale, drumul pe care trebuia să meargă... în felul acesta simţea şi veninul necruţător ce s-ar fi revărsat asupra lor, dacă l-ar fi scăpat de sub control chiar şi numai o zecime de secundă.

Iuţeala fulgerătoare a minţii în care era silit să rătăcească avea să rămână pentru totdeauna secretul său. Amintirii i se adăugară ulterior orele cenuşii ale altei dimineţi inocente, când iarăşi condusese paşii unui nebun pe aleile pline de primejdii ale unei fortăreţe duşmane.

Când ajunseră la locul unde era parcată maşina Secretarului, Schwartz îşi căută

gâfâind cuvintele. Nu îndrăznea să se destindă suficient pentru a pronunţa propoziţii întregi. Vorbea sacadat, aruncând sintagme disparate:

- Nu pot... conduce maşina... nu-l pot face... să conducă... complicat... nu pot.

Shekt îl linişti cu un sunet ciudat. Nu îndrăznea să-l atingă, nu îndrăznea să-i vorbească în mod normal, nu îndrăznea să-i distragă atenţia nici pentru o secundă.

Şopti: