- Fă-l doar să urce pe bancheta din spate, Schwartz. Conduc eu. Mă pricep. De-acum înainte va trebui doar să-l ţii nemişcat, iar eu am să-i iau dezintegratorul.

Maşina de teren a Secretarului era de un tip special. Fiind deosebită, atrăgea atenţia. Farul verde se învârtea spre stânga şi spre dreapta, iar lumina pălea şi se aprindea cu sclipiri de smarald. Oamenii se opreau să privească. Maşinile care veneau din sens invers se dădeau la o parte cu o grabă respectuoasă.

Dacă maşina n-ar fi ieşit atât în evidenţă, trecătorii ar fi avut timp să observe în spate chipul palid, imobil, al Secretarului, s-ar fi mirat poate, ar fi bănuit primejdia...

Aşa, însă, maşina se bucura de toată atenţia, iar timpul trecea...

La porţile de crom strălucitor ce se înălţau asemenea tuturor construcţiilor imperiale cu o semeaţă verticalitate, în covârşitor contrast cu arhitectura greoaie şi mohorâtă a Pământului, fură opriţi. Un soldat le bară drumul cu arma sa de o incalculabilă forţă.

Arvardan scoase capul pe geam.

- Soldat, sunt cetăţean al Imperiului. Vreau să vorbesc cu comandantul.

- Trebuie să-mi prezentaţi actele, domnule.

- Mi-au fost luate. Sunt Bel Arvadran de pe Baronn, Sirius. Trebuie să ajung cât mai repede la Guvernator.

Soldatul duse mâna la gură şi vorbi pe un ton scăzut în transmiţător. Aşteptă

răspunsul şi apoi coborî arma, dându-se la o parte. Poarta se deschise încet.

CAPITOLUL XIX

FRONTIERA MORŢII SE APROPIE

În orele ce au urmat se produse o mare agitaţie, atât în interiorul fortului Dibburn, cât şi în afara lui.

În Chica, poate, într-o măsură şi mai mare.

121

Era amiază când Înaltul Ministru, aflat la Washenn, îl căută prin comuni-undă

pe Secretarul său, iar acesta nu putu fi găsit nicăieri. Înaltul Ministru era nemulţumit, conducerea Casei de Corecţie se nelinişti.

Se întreprinseră de îndată cercetări şi gardienii de la uşa sălii de şedinţe răspunseră că Secretarul plecase împreună cu prizonierii la ora zece şi jumătate dimineaţa... nu, nu lăsase nici un fel de instrucţiuni... nu ştiau încotro plecase...

bineînţeles, nu-şi putuseră permite să întrebe.

Nici alţi temniceri nu ştiau mai mult. Neliniştea începu să crească, devenind apăsătoare.

La ora două după-amiază sosi prima ştire cum că maşina ar fi fost zărită în dimineaţa aceea... nimeni nu văzuse dacă Secretarul era înăuntru... unii credeau că era la volan, dar era o simplă presupunere, se părea că...

La două şi jumătate, se afirmă cu precizie că maşina intrase în fortul Dibburn.

În jurul orei trei, se hotărî în fine să se ia legătura cu comandantul fortului. Le răspunse un locotenent. Le spuse că pentru moment nu li se puteau da nici un fel de informaţii. Cu toate acestea, ofiţerii Maiestăţii Sale Imperiale cereau deocamdată să

se păstreze ordinea. Se mai cerea să nu se difuzeze, până la noi dispoziţiuni, ştirea dispariţiei unui membru al Societăţii Stegarilor.

Fusese suficient pentru a se obţine exact contrariul dorinţelor imperiale.

Conspiratorii nu pot sta cu mâinile în sân când unul din conducătorii lor e în mâinile duşmanului cu patruzeci şi opt de ore înaintea declanşării operaţiunii. Nu putea fi vorba decât de descoperirea planurilor sau trădare; amândouă alternativele nu însemnau decât un singur lucru: moartea.

Aşa încât vestea se răspândi...

Iar populaţia din Chica se puse în mişcare...

Oratori de profesie apărură la colţuri de stradă. Uşile arsenalelor secrete fură

forţate şi pământenii se înarmară. Spre fort porni o mulţime dezordonată.

La ora şase după-amiaza, un nou mesaj fu transmis comandantului, de data asta printr-un trimis special.

Şi la fort evenimentele se precipitau, într-un fel mai moderat, totuşi. Ele debutară dramatic atunci când tânărul ofiţer ce se apropie de maşina condusă de Shekt întinse mâna, solicitând dezintegratorul Secretarului:

- Rămâne la mine, spuse ofiţerul sec.

- Dă-i-l, Schwartz, spuse Shekt.

Mâna Secretarului ridică dezintegratorul şi-l întinse; ofiţerul îl luă, iar Schwartz, cu un suspin adânc, se relaxă, dând drumul minţii Secretarului.

Arvardan era pregătit. Când Secretarul sări ca un arc de oţel eliberat de sub presiune, arheologul se repezi asupra lui, izbindu-l cu toată forţa pumnilor.

Ofiţerii răcniră nişte comenzi şi soldaţii se năpustiră. Mâini puternice îl prinseră

pe Arvardan de gulerul cămăşii, trăgându-l cu brutalitate la o parte.

Secretarul zăcea în scaunul său, fără vlagă. Din colţul gurii i se prelingea un fir negru de sânge. Obrazul contuzionat al lui Arvardan sângera şi el. Îşi netezi părul cu o mână tremurătoare. Apoi, arătând cu degetul spre Secretar, spuse pe un ton ferm:

- Acuz acest om de conspiraţie împotriva Guvernului Imperial. Cer să vorbesc de urgenţă cu comandantul.

122

- Vom vedea ce putem face, domnule, răspunse ofiţerul politicos. Acum v-aş

ruga să mă urmaţi ― cu toţii.

Trecură ore întregi fără să intervină nimic nou.

Erau singuri într-o încăpere destul de curată. Pentru prima oară, după

douăsprezece ore, li se dădu să mănânce, şi, în ciuda împrejurărilor, mâncară cu poftă.

Se bucurară şi de încă un apanaj al civilizaţiei, care era baia. Totuşi, camera era păzită şi cum preţioasele ore se scurgeau în gol, Arvardan îşi ieşi în cele din urmă din fire.

- Dar n-am făcut decât să schimbăm închisoarea, strigă el.

Activităţile insignifiante, de rutină, ale unei tabere militare, se desfăşurau în jurul lor în continuare, ignorându-i cu desăvârşire.