- Atunci, n-am să mai întârzii asupra acestor lucruri. Mă voi opri doar asupra faptului că pe Pământ mutaţiile sunt mai frecvente decât în restul Galaxiei.
97
Teoria adversarilor noştri, cum că pământenii ar fi diferiţi de ceilalţi oameni, are un sâmbure de adevăr. Sigur, mutaţiile sunt minore şi cele mai multe nu sunt ereditare.
Singurele schimbări structurale produse la pământeni privesc unele aspecte ale reacţiilor chimice interne ce-i fac mai rezistenţi la propriul lor mediu particular. Ei beneficiază de un grad sporit de imunitate la efectele radioactivităţii, de o mai rapidă
refacere a ţesuturilor expuse...
- Domnule Shekt, cunosc aceste lucruri.
- V-aţi gândit atunci vreodată că aceste mutaţii pot apărea şi la alte specii de vieţuitoare de pe Pământ, nu numai la oameni?
Se aşternu o scurtă tăcere.
- Nu, nu m-am gândit, răspunse Arvardan, deşi, acum că aţi pomenit acest lucru, îl găsesc fără îndoială firesc.
- Aşa este. Verificat. Animalele noastre domestice prezintă o mai mare varietate decât pe orice altă planetă locuită. Portocala pe care aţi mâncat-o este o varietate rezultată în urma unei mutaţii ce a avut loc pe Pământ. Şi acesta e un motiv pentru care nu poate fi exportată. Extratereştrii o privesc cu suspiciune, aşa cum ne privesc şi pe noi, iar noi o păzim ca pe un bun valoros, care ne aparţine în exclusivitate.
Şi, desigur, ceea ce este valabil pentru animale şi plante se aplică şi în cazul vieţii microscopice.
De data asta, Arvardan simţi cu adevărat ghimpele spaimei pătrunzându-i în suflet.
- Vă referiţi la... bacterii?
- Mă refer la întregul domeniu al vieţii primare. Protozoarele, bacteriile şi proteinele ce se autoreproduc şi pe care unii le numesc viruşi.
- Unde vreţi să ajungeţi?
- Cred că aveţi o uşoară bănuială, domnule doctor Arvardan. Aţi devenit dintr-o dată interesat. Printre ai dumneavoastră există credinţa că apropierea de un pământean e fatală, că pământenii aduc moarte şi nenorocire, că privirea lor chiar deoache...
- Simple superstiţii.
- Nu în întregime. Aici e nenorocirea. Ca toate superstiţiile, şi aceasta are un sâmbure de adevăr, oricât de deformat. Se întâmplă uneori ca un pământean să poarte în trupul său vreun parazit microscopic, rezultat dintr-o mutaţie necunoscută în altă
parte, la care extratereştrii să nu fie prea rezistenţi. Ceea ce urmează e pură biologie.
Arvardan tăcea. Shekt continuă:
- Câteodată cădem şi noi victime, desigur. O nouă specie de virus îşi croieşte drum din ceţurile radioactive şi o epidemie se răspândeşte pe întreaga planetă. Totuşi, în general, pământenii au reuşit să se adapteze. Pentru fiecare varietate de virus, ne creăm de-a lungul generaţiilor un sistem de apărare, şi astfel supravieţuim.
Extratereştrii nu au această posibilitate.
- Vreţi să spuneţi, îngăimă Arvardan simţind o ciudată ameţeală, că venind acum în contact cu dumneavoastră...
Îşi dădu scaunul înapoi. Se gândea la sărutările din seara aceea.
Shekt clătină din cap.
98
- Bineînţeles că nu. Noi nu producem morbul; îl purtăm doar, Şi chiar şi asta se întâmplă destul de rar. Dacă aş trăi în lumea dumneavoastră, nu aş mai purta germenul, aşa cum nu-l purtaţi nici dumneavoastră, sau oricare locuitor de-acolo. Nu am o afinitate specială pentru el. Chiar şi pe Pământ ei nu sunt periculoşi decât în proporţie de unu la un cvadrilion. Probabilitatea ca dumneavoastră să vă contaminaţi în acest moment nu e mai mare decât aceea ca un meteorit să străpungă acoperişul şi să vă cadă în cap. Numai dacă germenii respectivi nu sunt căutaţi anume, izolaţi şi concentraţi.
Se aşternu o nouă tăcere, mai lungă de astă-dată. Arvardan întrebă în sfârşit cu o voce sugrumată:
- Au făcut pământenii aşa ceva?
Încetase să-l mai ia pe bătrân drept un biet nebun; era gata să-i dea crezare.
- Da. La început, în scopuri nevinovate. Biologii noştri erau preocupaţi de particularităţile vieţii pe Pământ şi recent au reuşit să izoleze virusul febrei comune.
- Ce este febra comună?
- O endemie uşoară pe Pământ. Există în permanenţă la noi. Cei mai mulţi o contractează în copilărie. Manifestările nu sunt prea grave: o febră uşoară, o erupţie temporară, însoţită de inflamarea articulaţiilor şi de o supărătoare senzaţie de sete.
Boala are un stagiu de patru până la şase zile, după care pacientul devine imun. Eu am avut-o. La fel şi Pola. Uneori avem de-a face cu o formă mai virulentă ― e vorba, probabil, de o categorie uşor diferită de virus ― cunoscută sub numele de febră
radioactivă.
- Febră radioactivă? Am auzit de ea.
- Adevărat? I se spune aşa, crezându-se în mod eronat că s-ar datora contactului cu terenurile radioactive. În realitate, acesta e adesea urmat de apariţia febrei radioactive numai datorită faptului că în regiunile respective există condiţii prielnice ca virusul să sufere mutaţii, luând forme periculoase. Boala se datorează însă tot virusului, nu radiaţiei. În cazul acestui gen de febră, simptomele apar în curs de două
ore. Buzele se inflamează atât de tare, încât pacientul abia mai poate vorbi şi în câteva zile moare.
Am ajuns astfel la punctul-cheie. Pământeanul s-a adaptat la febra comună, dar extraterestrul nu. Uneori vreun membru al garnizoanei imperiale contractează
morbul, reacţionând ca un pământean la febra radioactivă. De obicei moare în douăzeci şi patru de ore. Este incinerat de pământeni, fiindcă oricare alt soldat s-ar apropia de el, ar muri la rându-i.
