O clipă i se făcu milă, dar apoi îşi aminti cine erau şi ce făcuseră. Sufletul i se aspri. Să moară!
Ceilalţi trei erau acolo de mai bine de-o jumătate de oră. În camera în care fuseseră închişi, încăpeau în mod obişnuit câteva sute de oameni. Prizonierii se pierdeau în imensitatea ei. Nici nu aveau ce să-şi spună, de altfel. Arvardan simţea că-i arde gâtlejul uscat, îşi întorcea capul când într-o parte, când în alta, agitându-se fără folos. Era singura parte a corpului pe care o putea mişca. Shekt avea ochii închişi, buzele palide şi supte.
Arvardan şopti aprig:
- Shekt! Ei, Shekt!
- Ce... Ce este?
Şoapta celuilalt abia se auzea.
- Ce faci? Dormi? Gândeşte, omule, gândeşte!
- De ce? La ce m-aş putea gândi?
- Cine-i acest Joseph Schwartz?
Vocea Polei sună foarte slab:
- Nu-ţi aminteşti, Bel? Atunci, la magazinul universal, când te-am întâlnit prima dată... ce mult e de-atunci!
Cu un efort supraomenesc, Arvardan reuşi să-şi înalţe capul cu câţiva centimetri, înfruntând durerea cumplită. Putea zări acum o părticică din chipul ei.
103
- Pola! Pola!
Dacă s-ar fi putut duce la ea... aşa cum ar fi putut în cele două luni ― şi n-o făcuse. Fata încremenise într-un zâmbet atât de trist, de parcă ar fi fost o statuie.
- Vom învinge, totuşi, îi spuse el. Ai să vezi.
Ea însă clătină din cap neîncrezătoare... iar grumazul lui cedă. Se prăbuşi la loc, simţind cum îi zvâcnesc tendoanele de durere.
- Shekt, spuse din nou. Ascultă-mă. Cum l-ai întâlnit pe acest Schwartz? De ce ţi-a devenit pacient?
- A venit ca voluntar pentru sinapsificator.
- Şi l-ai tratat?
- Da.
Arvardan chibzui o vreme.
- De ce-a venit la dumneata?
- Nu ştiu.
- Dar atunci... poate că este agent imperial.
Schwartz îi urmărea perfect gândul şi zâmbi în sinea sa. Nu spuse însă nimic.
Avea de gând să rămână mut în continuare. Shekt îşi mişcă puţin capul.
- Agent imperial? De ce, pentru că aşa susţine Secretarul Înaltului Prelat? Oh, prostii. Şi chiar de-ar fi aşa... E la fel de neajutorat ca şi noi... Ascultă, Arvardan, dacă
am născoci o poveste oarecare, i-am putea face să mai aştepte, în cele din urmă am putea...
Hohotul arheologului răsună imens în sala goală, până când simţi o arsură în gâtlej.
- Am putea supravieţui, vrei să zici. În timp ce Galaxia va fi numai cadavre şi ruine? Să trăiesc? Mai bine mor!
- Mă gândesc la Pola, murmură Shekt.
- Şi eu mă gândesc la ea. Ia întreab-o... Pola, să ne predăm? Să încercăm să ne salvăm vieţile?
Vocea fetei răsună fără şovăire:
- Am ales de partea cui sunt. Iubesc viaţa, dar dacă ai mei mor, voi muri împreună cu ei.
Arvardan era triumfător. Când o va duce pe Sirius, vor spune poate că-i o pământeancă, dar în realitate nu le era cu nimic mai prejos, iar el va simţi cea mai mare plăcere să zdrobească mutra oricui... Îşi aminti însă că era puţin probabil s-o mai ducă pe Sirius ― pe ea sau pe oricine altcineva. Că era puţin probabil să mai fie un Sirius.
Apoi, ca pentru a scăpa de acest gând, indiferent cum, strigă:
- Hei, cum-zici-că-te-cheamă ― Schwartz!
Schwartz îşi săltă o clipă capul, lăsându-şi privirea să lunece spre arheolog. Nu spuse totuşi nimic.
- Cine eşti? întrebă Arvardan. Ce amestec ai în povestea asta? Care-i rolul dumitale?
