În tot acest timp, Schwartz nu spusese nimic; nici nu-şi ridicase privirea.

114

Secretarul aşteptă, apoi zise cu o undă abia simţită de cruzime:

- Atunci, am să vă spun preţul refuzului de-a colabora. Nu va fi vorba de o moarte simplă, pentru că ştiu că toţi sunteţi pregătiţi pentru această eventualitate neplăcută. Doctorul Shekt şi fiica sa, care, din nenorocire pentru ea, e implicată într-o măsură capitală, sunt cetăţeni ai Pământului. Aşa stând lucrurile, cel mai nimerit este să-i supunem pe amândoi sinapsificării. Înţelegeţi, doctor Shekt?

Ochii fizicianului priveau plini de groază.

- Da, văd că înţelegi. Este posibil, bineînţeles, să se manipuleze astfel sinapsificatorul, încât să rezulte o leziune a ţesuturilor cerebrale care să vă arunce într-o stare de-a dreptul dezgustătoare; dacă nu ţi se dă în gură, rabzi; dacă nu eşti spălat, trăieşti în mizerie; poţi fi închis, ascuns, sau, dimpotrivă, expus, îngrozind spectatorii. Aţi putea servi drept lecţie în marea zi ce va să vie... Cât despre dumneata, continuă Secretarul întorcându-se spre Arvardan, şi prietenul dumitale Schwartz, fiind cetăţeni imperiali, sunteţi numai buni pentru a servi de cobai la o experienţă interesantă. Încă nu am testat virusul concentrat de noi pe javrele galactice. Am avea prilejul să ne verificăm calculele. Numai o doză mică, ştiţi, încât moartea să fie lentă. Evoluţia bolii spre inevitabilul sfârşit ar putea fi prelungită până

la o săptămână, dacă diluăm suficient injecţia. Va fi foarte dureros.

Se opri, cercetându-i cu privirea ochilor îngustaţi.

- Asta vă aşteaptă în schimbul câtorva cuvinte potrivite în momentul de faţă. Cât ştie Imperiul? Mai activează şi alţi spioni? Există planuri de contraatac şi care sunt acestea?

- De unde ştim, mormăi Shekt, că nu ne vei omorî oricum, după ce vrei fi obţinut ce-ai vrut de la noi?

- Aveţi asigurarea mea că veţi muri de-o moarte înfiorătoare dacă refuzaţi.

Sunteţi siliţi să riscaţi. Ce ziceţi?

- Dă-ne un răgaz.

- Nu asta fac acum? De zece minute am intrat, şi încă vă mai ascult... Ei, ce-aveţi de spus? Cum, nimic? Vă daţi seama că n-am să aştept la nesfârşit. Arvardan, văd că tot îţi mai încordezi muşchii. Gândeşti probabil că te-ai putea repezi asupra mea mai înainte să-mi pot scoate dezintegraorul. Şi ce-ai realiza? Te aşteaptă sute afară, iar planurile mele vor continua şi fără mine. Chiar şi pedepsele voastre diversificate vor fi înfăptuite fără mine. Sau tu, Schwartz. Ne-ai omorât agentul. Tu l-ai omorât, nu? Îţi închipui probabil că poţi să mă ucizi şi pe mine?

Schwartz îl privi pe Balkis pentru prima dată.

Spuse rece:

- Pot, dar n-am s-o fac.

- Drăguţ din partea ta.

- Câtuşi de puţin. E-o cruzime din partea mea. Singur ai spus că există lucruri mai îngrozitoare decât simpla moarte.

Arvardan îl privi pe Schwartz cu o imensă speranţă în ochii larg deschişi.

115

CAPITOLUL XVIII

DUELUL!

Mintea lui Schwartz era un vârtej. Într-un mod paradoxal, febril, se simţea totuşi în largul său. Cu un gând se credea stăpân pe situaţie, în timp ce celelalte erau pline de îndoială. Fusese paralizat mai târziu decât ceilalţi. Chiar şi Shekt se ridicase în capul oalelor, în timp ce el abia-şi putea urni un braţ.

Scrutând mintea vicleană a Secretarului, de o infinită josnicie şi răutate, îşi începu duelul:

- La început am fost de partea dumitale, deşi voiai să mă omori. Credeam că-ţi înţeleg sentimentele şi intenţiile... Dar sufletele celor de-aici sunt relativ pure, în timp ce-al dumitale e de nedescris. Nici măcar nu lupţi de dragul pământenilor, ci pentru propria-ţi glorie. Nu citesc în mintea dumitale imaginea unui Pământ liber, ci a unui Pământ reînrobit. Nu înlăturarea puterii imperiale o doreşti, ci înlocuirea ei printr-o dictatură personală.

- Asta citeşti? Ei, bine, n-ai decât să citeşti ce vrei. N-am nevoie la urma urmelor de informaţiile dumitale, ştii doar ― nu atât de mult încât să-ţi suport obrăznicia. Se pare că am devansat ora atacului. La asta, te aşteptai? E uimitor cât de eficiente sunt constrângerile, chiar şi asupra celor care jură că urgentarea e imposibilă. Ştiai acest lucru, pretinsul meu cititor în gânduri?

- Nu. Am căutat fără succes. Voi încerca acum din nou. Două zile... Mai puţin, ia să vedem... marţi... şase dimineaţa... ora din Chica.

În sfârşit, acum dezintegratorul era în mâna Secretarului. El înaintă cu paşi mari, aplecându-se asupra trupului vlăguit al lui Schwartz.

- De unde ştii?

Schwartz se încorda. Mintea sa îşi întindea tentaculele. Fizic, se putea vedea cum îşi contractă muşchii maxilarelor încleştate, cum îşi încruntă sprâncenele.

Acestea erau însă cu totul nesemnificative ― simple accesorii involuntare ale adevăratului efort din creierul său, care-l încleştase cu putere pe acela al adversarului.

Pentru Arvardan scena nu avea nici un înţeles, din care cauză pierdu câteva secunde preţioase; brusca tăcere şi imobilitate a Secretarului nu-i spuneau nimic.

Schwartz murmură sufocat:

- L-am prins... Luaţi-i arma. Nu pot să-l ţin mult...

Cuvintele i se pierdură într-un bolborosit. Atunci Arvardan înţelese.

Împleticindu-se, reuşi să se ridice în patru labe. Apoi, cu un scrâşnet, se ridică în picioare, menţinându-şi cu greu echilibrul. Pola încercă şi ea să facă acelaşi lucru, dar fără prea mare succes. Shekt se rostogoli de pe banchetă, căzând în genunchi.

Schwartz rămase la locul său, nemişcat.

Doar contracţiile feţei îi mărturiseau efortul.

Secretarul împietrise de parcă ar fi văzut capul Meduzei. Pe fruntea sa netedă, fără un rid, se adunau încet broboane de sudoare, dar pe chip nu i se citea nici o emoţie. Numai mâna dreaptă, care ţinea dezintegratorul, dădea semne abia perceptibile de viaţă. Dacă te uitai atent, observai zvâcnetul uşor, contracţiile ciudate ale degetelor, insuficiente pentru a apăsa pe butonul de contact, dar care reveneau mereu.

116

- Ţine-l bine, strigă Arvardan cu o bucurie feroce, sprijinit pe spătarul unui scaun, încercând să-şi recapete suflul. Ţine-l până ajung la el.

Abia-şi ţâra picioarele. Înainta ca într-un coşmar, de parcă ar fi umblat prin melasă, de parcă ar fi înotat în catran, contractându-şi muşchii flagelaţi, încet... foarte încet. Nu era conştient de duelul teribil ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Nici nu avea cum.

Secretarul avea un singur ţel: o apăsare de câţiva centimetri a degetului său mare ar fi fost suficientă pentru închiderea contactului şi declanşarea dezintegratorului. Nu trebuia decât să pună în mişcare un ligament pe jumătate contractat, să... să...

Schwartz avea un singur ţel: să împiedice mişcarea degetului fatal. În amalgamul senzaţiilor celuilalt, îi era greu să distingă exact porţiunea din creier ce coordona mişcarea degetului, aşa că era silit să lupte pentru menţinerea unei imobilităţi totale...

Secretarul se opunea frenetic forţei ce-l paraliza. Mintea neexersată a lui Schwartz era confruntată cu o inteligenţă puternică şi extrem de mobilă. Secunde întregi adversarul său rămânea într-o calmă expectativă... pentru ca dintr-o dată să se concentreze cu un efort supraomenesc asupra unui muşchi...

Schwartz se simţea ca şi cum s-ar fi prins de-o mână ce se zbătea sălbatic, aruncându-l în toate părţile, dar căreia nu-i da drumul cu nici un preţ.

Nimic din toate acestea nu apărea la vedere. Doar încleştarea spasmodică a maxilarelor lui Schwartz, tremurul buzelor muşcate până la sânge... şi, din când în când, uşoara mişcare a degetului Secretarului, încordându-se iar şi iar.

Arvardan se opri să se odihnească. Nu voia, dar era silit. Degetul său abia atinsese tunica Secretarului, când simţi că nu mai poate. Plămânii torturaţi nu mai reuşeau să pompeze oxigenul de care aveau nevoie membrele amorţite. Ochii i se împăienjeniseră de atât efort, durerea îi înceţoşase creierul.

- Doar câteva clipe, Schwartz, gâfâi el. Ţine-l, ţine-l...