- Ştiu prea multe, Pola. N-au încredere în mine.
In seara aceea simţea nevoia acută de a-şi descărca sufletul faţă de cineva, aşa că îi povesti. Pola nu-l crezu la început, dar când în cele din urmă înţelese, îngheţă de groază.
A doua zi, ea sună la Casa Oficială de la o comuni-undă situată în cealaltă parte a oraşului. Punându-şi o batistă în dreptul gurii, întrebă de doctorul Bel Arvardan. Nu era acolo. Presupuneau că era la Conair, la zece mii de kilometri depărtare, dar el nu-şi respectase întocmai itinerariul iniţial. Da, credeau că va reveni în Chica în cele din urmă, dar nu ştiau exact data. Dacă dorea să-şi lase numele, aveau să se intereseze.
La aceste cuvinte, Pola întrerupse legătura, îşi lipi obrazul catifelat de peretele de sticlă, bucurându-se de răcoarea-i binefăcătoare.
Proasta! Fusese o proastă!
El o ajutase, iar ea îl alungase cu cuvinte amare.
El înfruntase biciul neuronic, şi chiar mai mult, pentru a apăra demnitatea unei neînsemnate pământence în faţa unui extraterestru, iar ea, în pofida acestui lucru, se năpustise asupra lui.
Suta de credite expediată la Casa Oficială în dimineaţa de după incident îi fusese returnată fără un cuvânt. Dorise atunci să se ducă la el şi să-i ceară scuze, dar se temuse. Casa Oficială era numai pentru extratereştri, cum ar fi putut ea să dea buzna acolo?
Nici n-o văzuse măcar, decât de la distanţă. Iar acum... Acum s-ar fi dus chiar şi la palatul Guvernatorului pentru... pentru...
Numai el îi putea ajuta. El, un extraterestru care discuta cu pământenii de la egal la egal. Nici prin gând nu-i trecuse că-i extraterestru, până ce nu i-o spusese el însuşi.
Era atât de înalt şi de stăpân pe el. El ar şti ce trebuie făcut.
Şi cineva trebuia să ştie, ori altfel întreaga Galaxie avea să fie distrusă.
Sigur, mulţi extratereştri meritau acest lucru ― dar oare toţi? Şi femeile şi copiii? Şi bolnavii sau bătrânii? Şi cei buni? Şi cei ca Arvardan? Şi cei care nu auziseră niciodată de Pământ? Erau oameni, la urma urmelor. O asemenea teribilă
răzbunare ar fi înecat pentru totdeauna cauza dreaptă pe care ar fi putut s-o aibă ―
nu, pe care o avea Pământul ― într-o mare nesfârşită de sânge şi putreziciune.
Şi apoi, ca din senin, se pomeniseră cu apelul lui Arvardan. Doctorul Shekt şovăia.
- Nu pot să-i spun.
- Trebuie, insistase Pola.
- Aici? Imposibil. S-ar termina cu amândoi.
- Atunci expediază-l şi mă ocup eu de tot.
89
Inima îi cânta nestăvilită ― numai pentru că avea prilejul să salveze nenumărate fiinţe omeneşti, desigur. Îşi amintea zâmbetul lui larg, sincer. Îşi amintea cu cât calm silise un colonel al armatei împăratului să-şi plece capul în faţa ei, cerându-i scuze, ei, unei pământence, care binevoise să-l ierte.
Bel Arvardan putea face orice!
Arvardan nu ştia, desigur, nimic din toate acestea. Aşa că socoti atitudinea lui Shekt drept ceea ce părea ― o grosolănie inexplicabilă, în consonanţă cu tot ceea ce cunoscuse pe Pământ până atunci.
Aştepta nervos în anticamera biroului cufundat într-o tăcere prudentă simţindu-se, evident, un intrus.
Îşi alese cu grijă cuvintele.
- Nu aş fi îndrăznit vreodată să vă deranjez cu o vizită, domnule doctor Shekt, dacă nu aş fi fost profesional interesat de sinapsificatorul dumneavoastră. Am fost informat că, spre deosebire de cei mai mulţi pământeni, dumneavoastră nu sunteţi ostil oamenilor din Galaxie.
Făcuse se pare o afirmaţie nefericită. Doctorul Shekt sări ca ars.
- Acela care v-a informat, indiferent cine e, se înşeală atribuindu-mi sentimente prieteneşti pentru străini. Nu am preferinţe sau antipatii. Sunt un pământean...
Arvardan îşi muşcă buzele şi dădu să plece.
- Vă rog să mă înţelegeţi, domnule doctor Arvardan, şopti grăbit Shekt, şi să-mi iertaţi brutalitatea, dar realmente nu pot...
- Înţeleg foarte bine, răspunse rece arheologul, deşi nu înţelegea deloc. Bună
ziua.
Shekt schiţă un zâmbet.
- Sub povara muncii mele...
- Şi eu sunt foarte ocupat, domnule doctor Shekt.
Se îndreptă spre uşă clocotind în sinea sa împotriva întregului trib al pământenilor, amintindu-şi fără să vrea de câteva zicale recitate curent pe planeta sa natală, ca de exemplu: "Pe Pământ politeţea e ca uscăciunea într-un ocean", sau
"Pământeanul îţi dă totul, cu condiţia să nu coste nimic şi să valoreze şi mai puţin".
Braţul său frânsese raza fotoelectrică ce deschidea uşa de la ieşire, când auzi în spate paşi grăbiţi şi un avertisment de tăcere. Cineva îi strecură în mână o bucată de hârtie, iar când se întoarse, nu mai văzu decât o siluetă dispărând într-o străfulgerare roşie.
După ce se instala în maşina închiriată, despături hârtia. Pe ea erau mâzgălite nişte cuvinte:
