Din când în când îl frământa gândul că era un locuitor al Imperiului ― pe Stele!

al Imperiului; un cetăţean galactic... şi că fusese o nemaiauzită nemernicie din partea lor să-l închidă pe el, care n-ar fi trebuit niciodată să permită unor pământeni o asemenea profanare.

Apoi gândul îi rătăcea în altă parte.

Ar fi putut să-l aşeze lângă Pola... Nu, n-ar fi fost bine. Îi era ruşine să-l vadă

aşa.

- Bel?

Vocea tremură cu o nespusă dulceaţă în auzul lui Arvardan, venind în acest vârtej al morţii.

- Da, Pola.

- Crezi că mai durează mult?

- Poate că nu, draga mea... Păcat. Am pierdut două luni, nu-i aşa?

- Din vina mea, şopti ea. Din vina mea. Ne-am fi putut bucura de aceste ultime clipe, totuşi. E atât de... absurd.

Arvardan nu avea ce să-i răspundă. Gândurile-i alergau nebune. I se părea, sau începuse să simtă plasticul rigid pe care era imobilizat? Cât avea să mai dureze paralizia?

Trebuia să-l atragă pe Schwartz. Încercă să-şi controleze gândurile... ştia că e inutil.

- Schwartz, începu el...

Schwartz zăcea la fel de neputincios, numai că suferinţa îi era amplificată de faptul că în el se concentrau patru creiere.

109

Dacă ar fi fost singur, s-ar fi împăcat cu gândul la liniştea infinită a morţii, şi-ar fi reprimat ultimele rămăşiţe ale dragostei de viaţă care doar cu două ― sau trei? ―

zile în urmă îl împinsese să fugă de la fermă. Pe când aşa... Când simţea spaima nevolnică de moarte ce atârna ca un giulgiu pe bietul Shekt; şi revolta plină de amărăciune din mintea puternică, îndârjită a lui Arvardan; şi profunda, patetica deziluzie a tinerei fete?

Ar fi trebuit să-şi închidă porţile gândului; ce-i trebuia să ştie de suferinţele altora? Fiecare trăieşte şi moare singur.

Ei însă ciocăneau uşor, neîncetat... strecurându-i-se în ungherele minţii.

Apoi Arvardan îl strigă, şi atunci ştiu că voiau ca el să-i salveze. De ce-ar fi făcut-o? De ce?

- Schwartz, repetă Arvardan insinuant, ai putea deveni un erou. Murind, nu rezolvi nimic... oamenii aceia nu merită.

Schwartz îşi aduna amintirile din tinereţe, încercând cu desperare să le fixeze în memoria sa fluctuantă. Era un ciudat amalgam de impresii trecute şi prezente, ce-l făcu în cele din urmă să-şi reverse mânia. Vorbea însă calm, reţinut:

- Da, aş putea deveni erou... şi un trădător. Oamenii aceia vor să mă omoare. Le-ai spus oameni, dar numai din gură; în gând le-ai spus altfel, un cuvânt pe care nu l-am înţeles, dar era ceva urât. Şi nu pentru că sunt netrebnici, ci pentru că sunt pământeni.

- Nu-i adevărat, protestă arheologul vehement.

- Ba-i adevărat, răspunse Schwartz cu aceeaşi vehemenţă, şi toţi de-aici ştim asta. Vor să mă omoare, într-adevăr, dar numai pentru că mă cred unul de-ai voştri, care puteţi condamna o întreagă planetă, înecând-o în dispreţul vostru, sufocând-o cu insuportabila voastră superioritate. Foarte bine, apăraţi-vă atunci împotriva acestor viermi, a acestor păduchi, care, nu se ştie cum, au reuşit să-şi pună în pericol divinii lor stăpâni. Nu cereţi ajutorul unuia din ei.

- Vorbeşti ca un zelos, exclamă Arvardan uimit.

De ce? Ai suferit dumneata? Spui că trăiai pe-o planetă mare şi independentă.

Erai un pământean pe vremea când Pământul era unicul cămin al vieţii. Eşti unul de-ai noştri, omule, de-al cârmuitorilor. De ce să te alături unei rămăşiţe nenorocite?

Asta nu-i planeta pe care ai cunoscut-o. Planeta mea seamănă mai mult cu vechiul Pământ decât lumea asta bolnavă.

Schwartz râse.

- Sunt unul de-al cârmuitorilor, zici? Ei, n-am să te contrazic. N-are sens să-ţi explic. Să luăm însă cazul dumitale. Eşti o mostră strălucită de ceea ce ne oferă nouă

Galaxia. Eşti tolerant, ai un suflet mare şi te mândreşti cu faptul că-l tratezi pe doctorul Shekt ca pe un egal. În adâncul fiinţei dumitale însă ― totuşi nu atât de adânc încât să nu pot pătrunde ― nu te simţi bine în compania lui. Nu-ţi place cum vorbeşte, nici cum arată. De fapt, nu-ţi place deloc, deşi a fost gata să trădeze Pământul.

Da, da. Şi curând ai sărutat o fată de pe Pământ, şi priveşti asta ca pe o slăbiciune. Ţi-e ruşine...

- Pe Stele, nu-i -adevărat... Pola, se împotrivi Arvardan desperat, nu-l crede, nu-l asculta.

110

Pola răspunse pe un ton liniştit.

- Nu-i nevoie să te aperi şi nici să te simţi nefericit, Bel. El priveşte în subconştientul tău, la rămăşiţele copilăriei tale. Ar vedea cam acelaşi lucru, dacă ar privi într-al meu. Ar vedea lucruri similare dacă s-ar examina pe sine cu aceeaşi lipsă

de delicateţe cu care scrutează minţile noastre.

Schwartz roşi. Fără să-şi schimbe tonul, fata i se adresă apoi lui:

- Schwartz, dacă poţi citi gândurile, cercetează-le pe ale mele. Spune-mi dacă

sunt o trădătoare. Priveşte în mintea tatălui meu. Vezi dacă nu-i adevărat că ar fi putut foarte uşor să evite Şaizeciul, acceptând să colaboreze cu nebunii care vor distruge Galaxia. Ce-a câştigat trădând?... Şi mai vezi dacă vreunul din noi doreşte să facă

vreun rău Pământului şi locuitorilor săi. Spui ca ai pătruns o clipă în mintea lui Balkis. Nu ştiu dacă ai avut posibilitatea să-i scurmi toată drojdia. Când se va întoarce însă, cât nu e încă prea târziu, cerne-i-o bine, stoarce-i toate gândurile.

Descoperă că-i nebun... Şi apoi mori!

Schwartz tăcea.

Arvardan interveni năvalnic.

- Foarte bine, Schwartz. studiază acum mintea mea. Pătrunde cât vrei de adânc.

M-am născut pe Baronn, în Sectorul Sirius. Am crescut într-o atmosferă de antiterrism, aşa că e firesc ca în subconştientul meu să existe prejudecăţi. Priveşte în schimb la suprafaţă şi spune-mi dacă, după ce m-am maturizat, nu am luptat împotriva fanatismului din mine Nu din alţii ― asta ar fi fost mai uşor ― ci din mine, cât am putut de tare. Schwartz, dumneata nu ne cunoşti istoria! Nu ştii nimic despre miile şi zecile de mii de ani de a lungul cărora Omul s-a răspândit în toată Galaxia despre războaie şi suferinţe. Nu ştii de primele secole ale Imperiului, în care au alternat despotismul şi haosul. Abia de două sute de ani avem un guvern galactic reprezentativ. Graţie lui, diversele planete şi-au căpătat autonomia ― li s-a îngăduit să se autoguverneze ― şi vocile lor au putut fi auzite în forul conducător comun.

Niciodată Omenirea nu a fost atât de departe de războaie şi sărăcie; niciodată nu a fost economia Galaxiei atât de judicios organizată; niciodată perspectivele de viitor nu au fost atât de luminoase. Vrei ca toate astea să piară? Să se ia totul de la capăt? Şi cum? Sub forma unei teocraţii despotice, păstrând doar elementele nesănătoase, de ură şi suspiciune? Nemulţumirea Pământului e legitimă şi va fi soluţionată într-o zi, dacă Galaxia va dăinui. Ceea ce vor ei să facă nu e o soluţie. Ştii ce vor să facă?

Dacă Arvardan ar fi avut calităţile dobândite ale lui Schwartz, ar fi detectat lupta ce se dădea în mintea acestuia. Intuitiv, simţi însă că trebuia să facă o pauză.