- Pentru că viclenia vă e străină. Puneţi-vă în locul lui. El îşi închipuie că nu bănuim nimic. In acest caz, învinge îndrăzneala. Se duce să-l întâlnească pe Shekt.
Bun! O spune pe faţă. Ba chiar cere şi o scrisoare de recomandare. Ce altă garanţie mai bună ne-ar putea oferi că este animat de cele mai nevinovate intenţii? Şi asta ne dovedeşte un lucru: e posibil ca Schwartz să fi descoperit că este urmărit. Se poate să-l fi ucis pe Natter. Dar nu a avut timp să-i avertizeze pe ceilalţi, pentru că atunci n-am mai fi asistat la această comedie.
Ochii Secretarului erau pe jumătate închişi, în timp ce-şi ţesea pânza de păianjen.
- Nu putem şti cât timp le va trebui pentru a observa absenţa lui Schwartz, dar cel puţin până îl întâlneşte Arvardan pe Shekt, putem sta liniştiţi. Ii vom prinde astfel împreună. Nu le va fi uşor să nege.
- Cât timp ne mai trebuie nouă? întrebă Înaltul Ministru.
Balkis îşi ridică privirea gânditor.
- Operaţiunea se desfăşoară în continuare şi, de când am descoperit trădarea lui Shekt, se munceşte în trei schimburi. Lucrurile merg bine. Aşteptăm doar calculele matematice ale traiectoriilor. Ceea ce ne mai întârzie este imperfecţiunea calculatoarelor noastre. Ei... s-ar putea să fie doar o chestiune de zile acum.
- De zile!
Vocea Înaltului Ministru era un amestec ciudat de triumf şi spaimă.
- De zile! repetă Secretarul. Dar nu uitaţi: o singură bombă aruncată chiar şi numai cu două secunde înaintea timpului zero ne-ar fi fatală. Şi chiar şi după aceea, o perioadă de una până la şase luni se mai pot face represalii. Aşa că nu suntem încă în deplină siguranţă.
De zile! După care va începe cea mai incredibilă bătălie din istoria Galaxiei.
Bătălia care până atunci putea fi purtată doar dintr-o singură parte va primi replica victimei şi Pământul va ataca Galaxia.
87
Mâinile Înaltului Ministru tremurau uşor.
Arvardan era din nou instalat în aeronavă. Clocotea de furie. Nu se vedea deloc îndreptăţit să spere că Înaltul Ministru şi supuşii săi demenţi îi vor aproba o pătrundere oficială în teritoriile radioactive.
Era pregătit pentru un refuz, într-un fel nici nu regreta. Ar fi putut lupta cu mai mult succes ― dacă şi-ar fi dat silinţa. Acum însă ― pe Galaxie! ― va intra şi ilegal, îşi va înarma nava şi-şi va croi drum cu forţa dacă va fi necesar.
Imbecilii! Cine se credeau?
Sigur, sigur... Se credeau oamenii originari, locuitorii planetei unice...
Nenorocirea era că aveau dreptate.
Nava decola. Se lăsă pe perna moale a scaunului, ştiind că într-o oră avea să fie la Chica. Nu că ar fi fost nerăbdător să revadă Chica, îşi spunea, dar putea fi ceva de sinapsificatorul acela şi, dacă tot se afla pe Pământ, cel puţin să profite în vreun fel.
Căci, odată plecat, nu avea nici cea mai mică intenţie să revină.
Gaură de şobolani! Avea dreptate Ennius.
Acest doctor Shekt, totuşi... Răsfoi scrisoarea de recomandare, încărcată de formule oficiale...
Deodată tresări, îndreptându-se în scaun ― sau încercând, cel puţin, în luptă
aprigă cu inerţia ce-l împingea la loc ― în timp ce Pământul se scufunda în urma navei, iar albastrul cerului se topea într-un purpuriu dens.
Îşi amintise numele fetei ― era Pola Shekt.
Cum uitase? Arvardan se simţi furios şi contrariat. Mintea sa complotase împotrivă-i, ţinându-i ascuns al doilea nume până ce fusese prea târziu.
Dar undeva, în adâncul fiinţei sale, era oarecum bucuros...
CAPITOLUL XIV
A DOUA ÎNTÂLNIRE
În cele două luni de când îşi aplicase invenţia asupra lui Joseph Schwartz, doctorul Shekt se schimbase cu desăvârşire. Nu atât în sens fizic, deşi arăta acum ceva mai gârbovit poate şi o idee mai slab, dar ceea ce te frapa în primul rând la el era felul diferit de-a fi ― absent şi temător. Se retrăsese în sine, îndepărtându-se până şi de cei mai apropiaţi colegi cu o neîncredere plină de rezervă ce nu putea scăpa nici celor mai insensibili.
Numai în faţa Polei îşi mai descărca sufletul, probabil pentru că şi ea devenise ciudat de retrasă în ultimele două luni.
- Sunt cu ochii pe mine, îi spunea el. Ştii ce senzaţie cumplită e asta?... S-a petrecut o adevărată răsturnare în Institut în ultimul timp şi tocmai cei la care ţineam şi-n care simţeam că pot avea încredere sunt cei care pleacă... Nu am nici o clipă de răgaz. Tot timpul e cineva lângă mine. Nici însemnările nu pot să mi le mai scriu.
Pola, când îl compătimea, când râdea de el, spunând:
88
- Dar ce-ar putea avea cu tine, tată? Chiar dacă ar fi aflat de experienţa asupra lui Schwartz, tot n-ar fi cine ştie ce crimă. Te-ar fi chemat, cel mult, şi te-ar fi muştruluit zdravăn.
Shekt însă, palid şi cu chipul supt, şopti:
- N-au să mă lase să trăiesc. Se apropie Şaizeciul, iar ei n-au să mă lase să
trăiesc.
- După câte ai făcut? Prostii!
