- Da.

Arvardan chibzui o vreme.

- De ce-a venit la dumneata?

- Nu ştiu.

- Dar atunci... poate că este agent imperial.

Schwartz îi urmărea perfect gândul şi zâmbi în sinea sa. Nu spuse însă nimic.

Avea de gând să rămână mut în continuare. Shekt îşi mişcă puţin capul.

- Agent imperial? De ce, pentru că aşa susţine Secretarul Înaltului Prelat? Oh, prostii. Şi chiar de-ar fi aşa... E la fel de neajutorat ca şi noi... Ascultă, Arvardan, dacă

am născoci o poveste oarecare, i-am putea face să mai aştepte, în cele din urmă am putea...

Hohotul arheologului răsună imens în sala goală, până când simţi o arsură în gâtlej.

- Am putea supravieţui, vrei să zici. În timp ce Galaxia va fi numai cadavre şi ruine? Să trăiesc? Mai bine mor!

- Mă gândesc la Pola, murmură Shekt.

- Şi eu mă gândesc la ea. Ia întreab-o... Pola, să ne predăm? Să încercăm să ne salvăm vieţile?

Vocea fetei răsună fără şovăire:

- Am ales de partea cui sunt. Iubesc viaţa, dar dacă ai mei mor, voi muri împreună cu ei.

Arvardan era triumfător. Când o va duce pe Sirius, vor spune poate că-i o pământeancă, dar în realitate nu le era cu nimic mai prejos, iar el va simţi cea mai mare plăcere să zdrobească mutra oricui... Îşi aminti însă că era puţin probabil s-o mai ducă pe Sirius ― pe ea sau pe oricine altcineva. Că era puţin probabil să mai fie un Sirius.

Apoi, ca pentru a scăpa de acest gând, indiferent cum, strigă:

- Hei, cum-zici-că-te-cheamă ― Schwartz!

Schwartz îşi săltă o clipă capul, lăsându-şi privirea să lunece spre arheolog. Nu spuse totuşi nimic.

- Cine eşti? întrebă Arvardan. Ce amestec ai în povestea asta? Care-i rolul dumitale?

La întrebarea lui Arvardan, pe Schwartz îl copleşi toată nedreptatea destinului său. Tot trecutul său nevinovat, contrastând cu grozăvia nemeritată a prezentului, reînvie, şi el strigă furios:

104

- Eu? Ce amestec am eu? Ascultaţi. Eram odată un nimeni, un simplu anonim.

Un om cinstit, un croitor care muncea din greu. Nu făceam rău nimănui, nu supăram pe nimeni, îmi vedeam de grijile casei.

Şi deodată, fără nici un motiv, fără nici un motiv ― am ajuns aici.

- La Chica? întrebă Arvardan care nu prea înţelegea.

- Nu, nu la Chica, hohoti sarcastic Schwartz. Am venit în lumea asta nebună...

O, ce-mi pasă dacă mă credeţi ori nu? Lumea mea e în trecut. Lumea mea avea pământ şi hrană şi miliarde de oameni, şi era singura lume.

Arvardan amuţi în faţa acestui asalt verbal. Se întoarse spre Shekt.

- Dumneata înţelegi ceva?

- Vrei să mă crezi, răspunse fizicianul cuprins de-o vagă bănuială, că omul acesta are un apendice vermicular lung de nouă centimetri? Ţi-aminteşti, Pola? Şi măsele de minte Şi păr pe faţă.

- Da, da, strigă Schwartz sfidător. Şi-mi pare rău că n-am şi o coadă ca să v-o pot arăta. Vin din trecut. Am călătorit în timp. Numai că nu ştiu cum şi de ce. Acum lăsaţi-mă-n pace. În curând vor fi aici. Aşteptarea asta e menită doar să ne înfrângă.

- De unde ştii? întrebă repede Arvardan. Cine ţi-a spus?

Schwartz nu răspunse.

- Secretarul cumva? Tipul îndesat cu nas de mops?

Schwartz nu se putea pronunţa în privinţa fizionomiei celor pe care-i cunoştea doar prin intermediul minţii, dar... Secretar, spunea? Parcă prinsese la un moment dat fluidul puternic al gândurilor unui om influent, şi parcă era Secretar.

- Balkis? întrebă el curios.

- Poftim? făcu Arvardan, dar Shekt interveni:

- Aşa-l cheamă pe Secretar.

- A... Ce-a spus?

- N-a spus nimic, răspunse Schwartz. Dar ştiu. Suntem condamnaţi cu toţi la moarte şi nu exista scăpare.

Arvardan coborî vocea, adresându-se lui Shekt:

- N-ai impresia că e nebun?

- Ştiu şi eu... Mă gândesc şi la suturile lui craniene. Sunt primitive, foarte primitive.

Arvardan îl privi stupefiat.

- Vrei să spui... Ei nu, e imposibil.

- Aşa mi-am zis şi eu.

O clipă, vocea lui Shekt păru să revină la normal, ca şi cum existenţa unei probleme ştiinţifice i-ar fi călăuzit gândul pe un făgaş al obiectivităţii detaşate, în care chestiunile personale nu mai contau.

- S-a calculat energia necesară pentru a transmite materia pe axa timpului şi s-a obţinut o valoare infinită, încât proiectul a fost socotit imposibil. Alţii însă cred în posibilitatea existenţei unor "falii în timp" ― prin analogie cu procesul geologic, înţelegi.

Fapt este că s-au înregistrat cazuri de dispariţie a unor nave, aproape în văzul lumii. Cunoaştem din vechime cazul celebru al lui Hor Devallow care a intrat într-o zi în casă şi n-a mai ieşit niciodată, şi nici în casă n-a fost găsit... Mai este pe urmă