După cum spuneam, virusul a fost izolat cu zece ani în urmă. Este o nucleoproteină, cum sunt cei mai mulţi viruşi filtrabili, dar care prezintă o concentraţie neobişnuită de carbon, sulf şi fosfor radioactiv. Prin "concentraţie neobişnuită" înţeleg că cincizeci la sută din carbon, sulf şi fosfor este radioactiv. Se presupune că efectul microorganismului s-ar datora mai curând radiaţiilor decât toxinelor. Se poate deduce, fireşte, că pământenii, care sunt adaptaţi la radiaţiile gamma, nu sunt afectaţi decât în mică măsură. La început, cercetările asupra virusului s-au canalizat spre descoperirea modului în care acesta îşi concentrează izotopii radioactivi. După cum ştiţi, nu există nici un mijloc chimic de a separa izotopii, aceasta necesitând procedee îndelungate şi complicate. Nici nu se cunoaşte vreun alt 99

organism, în afara acestui virus, cu o asemenea proprietate. Apoi însă cercetarea a luat alt curs. N-am să lungesc vorba, domnule doctor Arvardan. Restul cred că-l înţelegeţi. Se puteau face experienţe pe animale extraterestre, dar nu şi pe extratereştrii înşişi. Numărul lor pe pământ este prea mic ca dispariţia câtorva să

rămână neobservată. In acelaşi timp, există şi temerea ca nu cumva planurile să le fie descoperite înainte de vreme. De aceea a fost trimis un grup de bacteriologi la sinapsificator pentru a li se dezvolta imens capacităţile de gândire. Bacteriologii astfel trataţi au fost autorii unui nou asalt matematic asupra proprietăţilor chimice ale proteinei şi a imunologiei, în urma căruia au reuşit să filtreze un virus artificial, menit să atace doar fiinţe galactice ― extratereştri. În prezent există tone de acest virus cristalizat.

Pe chipul lui Arvardan se aşternuse o paloare cadaverică. Simţea broboane de transpiraţie prelingându-i-se domol pe tâmple şi de-a lungul obrajilor.

- Vreţi să spuneţi, gâfâi el sufocat, că Pământul intenţionează să răspândească

acest virus în întreaga Galaxie? Că va porni un uriaş război bacteriologic...

- Pe care nu-l putem pierde şi nu-l puteţi câştiga, întocmai. Odată declanşată

epidemia, vor muri milioane în fiecare zi. Nimic n-o va mai putea opri. Diferiţi refugiaţi înspăimântaţi vor purta virusul cu ei în spaţiu şi, chiar de-ar fi să aruncaţi planete întregi în aer, epidemia se va răspândi în alte centre. Nu va exista nici un motiv de-a lega întâmplarea de Pământ. Până să devină supravieţuirea noastră

suspectă, ravagiile vor fi atât de mari şi deznădejdea extratereştrilor atât de adâncă, încât nimic nu va mai conta pentru ei.

- Şi vor muri cu toţii?

Arvardan nu putea accepta teribilul adevăr.

- Poate că nu. Noua noastră bacteriologie acţionează în ambele direcţii. Deţinem şi antidotul, şi mijloacele de a-l produce. L-am folosi în cazul unei capitulări timpurii.

Pe urmă, s-ar mai putea să scape vreun colţ de la periferia Galaxiei, sau să existe cazuri de imunitate naturală.

În tăcerea îngheţată ce se aşternu ― şi în timpul căreia Arvardan nu se îndoi nici o clipă de adevărul celor auzite, ce anihilaseră fulgerător superioritatea celor douăzeci şi cinci de miliarde la unu ― vocea lui Shekt se auzi din nou, firavă şi obosită:

- Nu întreg Pământul e răspunzător de aceste grozăvii, ci numai un mănunchi de lideri pervertiţi de uriaşa forţă ce-i exclude din Galaxie, urându-i pe toţi cei ce-i ţin în afara lumii, dorind să se răzbune cu orice preţ şi lovind cu o furie dementă. Odată

început războiul, restul pământenilor va trebui să-i urmeze. Ce altceva ar putea face?

Împovăraţi de conştiinţa imensei vine ce apasă asupra lor, vor trebui să ducă la capăt ceea ce au început. Cum ar putea îngădui unei părţi a Galaxiei să supravieţuiască, riscând să-şi primească apoi pedeapsa? Numai că, înainte de-a fi pământean, eu sunt om. Trebuie să moară bilioane de dragul a câteva milioane? Trebuie să se prăbuşească o civilizaţie ce se întinde pe o întreagă Galaxie, din cauza ranchiunei ―

oricât de justificate ― a unei singure planete? Şi oare ne va fi mai bine după aceea?

Puterea va aparţine tot lumilor care dispun de resurse naturale, iar noi nu avem de nici unele. Pământenii vor domni poate la Trantor timp de o generaţie, dar copiii lor vor deveni trantorieni şi vor dispreţul la rândul lor pe cei rămaşi pe Pământ. Şi, pe 100

urmă, ce câştigă Omenirea schimbând tirania Galaxiei cu aceea a Pământului? Nu...

nu... Trebuie să existe o ieşire pentru toţi oamenii, o cale spre dreptate şi libertate.

Îşi acoperi faţa cu mâinile noduroase, legănând-o într-o parte şi-n alta.

Arvardan îl ascultase cuprins de un fel de toropeală.

- Nu se cheamă trădare ceea ce aţi făcut, domnule doctor Shekt. Am să merg imediat pe Everest. Guvernatorul mă va crede. Trebuie să mă creadă.

Pe scări răsunară paşi şi un chip speriat se ivi în odaie, lăsând în spate uşa deschisă.

- Tată, vin nişte bărbaţi pe alee.

Doctorul Shekt păli.

- Repede, domnule Arvardan, ieşiţi prin garaj, şi îl împinse cât putu de tare.

Luaţi-o pe Pola şi nu vă faceţi griji în privinţa mea. Îi reţin eu.

Întorcându-se, întâlniră însă un bărbat în robă verde. Un zâmbet uşor îi flutura pe buze, iar în mână purta cu dezinvoltură un bici neuronic. Se auziră lovituri în uşa de la intrare, un trosnet şi apoi izbituri de picioare.

- Cine sunteţi? întrebă Arvardan pe un ton uşor provocator. O apăra pe Pola cu trupul său.

- Eu? răspunse aspru omul în verde. Nu sunt decât umilul Secretar al Excelenţei Sale, Înaltul Ministru.

Înaintă spre ei.

- Cât pe-aci s-ajung prea târziu. Hm, văd că-i şi-o fată. Câtă nesăbuinţă...

- Sunt cetăţean galactic, spuse calm Arvardan, şi nu aveţi nici un drept să mă

reţineţi, după cum nici să intraţi în această casă fără o împuternicire legală.

- Eu, spuse Secretarul, bătându-şi uşor pieptul cu mâna liberă, reprezint tot dreptul şi toată puterea pe această planetă. Peste puţin timp voi reprezenta tot dreptul şi toată puterea pe întreagă Galaxie. V-am prins pe toţi, dacă vă interesează, chiar şi pe Schwartz.

- Schwartz! strigară doctorul Shekt şi Pola aproape într-un glas.

- Vă miră? Haideţi, am să vă duc la el.

Arvardan mai putu să vadă doar zâmbetul ce se lăţea pe faţa Secretarului... şi flacăra biciului. Simţi arsura roşie a durerii infinite şi se prăbuşi în nesimţire.

CAPITOLUL XVI

DE PARTEA CUI EŞTI?

La ora aceea Schwartz se odihnea incomod pe o banchetă tare, într-una din cămăruţele de la subsolul Casei de Corecţie din Chica.

Casa, cum i se spunea în mod obişnuit, era înalta dovadă a puterii Înaltului Ministru şi a celor din anturajul lui. Silueta ei întunecată şi colţuroasă se înălţa în văzduh, umbrind barăcile imperiale de dincolo de ea, tot aşa cum umbra ei urmărea răufăcătorul terestru mai departe de unde ajungea braţul autorităţii imperiale.

De-a lungul secolelor, mulţi pământeni îşi aşteptaseră aici pedeapsa pentru falsificare sau evaziune a cotelor de produse, pentru că trăiseră peste limita îngăduită, sau se făcuseră vinovaţi de acţiuni subversive la adresa guvernului local. Uneori, 101

când pornirile meschine ale tribunalului terestru păreau total lipsite de sens guvernului rafinat şi, de obicei, blazat al Imperiului, se întâmpla să se revină asupra vreunei condamnări. Asta ducea însă la insurecţie sau, cel puţin, la revolte înverşunate.

În general, când Consiliul cerea moartea, Guvernatorul era de acord. La urma urmelor, doar pământenii sufereau...

Fireşte, Joseph Schwartz nu ştia nimic din toate acestea. Pentru el nu exista decât o cămăruţă cu pereţii scăldaţi într-o lumină difuză, având drept mobilă doar două bănci tari şi o masă, plus o mică nişă în perete ce servea şi de baie, şi de instalaţie sanitară.

Nu exista nici o fereastră prin care să priveşti cerul, iar ventilaţia era foarte slabă.

Îşi scarpină mâhnit părul din jurul cheliei şi se ridică în capul oaselor. Încercarea de evadare (unde ar fi putut să fugă, când nicăieri pe Pământ nu era în siguranţă?) fusese scurtă, amară şi sfârşise aici.