- Ei, bună, îi strigă el. Mă bucur că te-am întâlnit. Nu-i nici o plăcere să colinzi drumurile singur. Pot să te-nsoţesc?
- Bună, spuse Schwartz posac.
Era într-adevăr contactul mintal. El îl urmărea, iar figura îi era cunoscută, îl întâlnise în timpul evenimentelor confuze din Chica.
Individul păru apoi şi el să-l recunoască:
- Stai puţin, dar te cunosc. Sigur!... Nu-ţi aminteşti de mine?
77
Lui Schwartz i-ar fi fost imposibil să-şi dea seama dacă altădată, în condiţii normale, s-ar fi îndoit de sinceritatea lui. Acum, însă, cum s-ar fi putut lăsa înşelat de vălul zdrenţuit de artificială efuziune, când curenţii din adâncul minţii celuilalt îi spuneau cu tărie că omuleţul cu privirea vicleană îl ştia dinainte?
Îl ştia şi avea pregătită pentru el, la nevoie, o armă ucigaşă.
Schwartz clătină din cap.
- Ba da, sigur că da, insistă omuleţul. Ne-am cunoscut atunci, în magazinul universal. Te-am scos din gloata aceea, şi începu să râdă, într-un acces de veselie prefăcută. Se credea că ai febră radioactivă. Trebuie să-ţi aminteşti.
Schwartz îşi amintea, vag însă, ca prin ceaţă. Un omuleţ care semăna cu acesta, apoi un grup de oameni, care mai întâi îi oprise, iar apoi le făcuse loc să treacă.
- Da, spuse el, mă bucur să te cunosc.
Nu era o conversaţie strălucită, dar atât se pricepu el să spună. Celuilalt nu părea să-i pese.
- Mă cheamă Natter, spuse el, întinzându-i o mână moale. Atunci n-am prea avut timp să vorbim ― am neglijat în zăpăceala generală, s-ar putea spune ― dar mă
bucur de acest nou prilej. Hai să batem palma!
- Mă numesc Schwartz.
Fu o scurtă strângere de mână.
- Văd c-ai pornit la plimbare. Încotro?
Schwartz înălţă din umeri.
- Mă plimb şi eu.
- Hoinăreşti, hai? E şi pe placul meu. Tot anul sunt pe drum... Se-ncinge sângele în tine.
- Poftim?
- Ştii cum se spune. Te face să fii mai vioi. Îţi tragi sufletul mai cu putere şi simţi cum îţi zvâcneşte sângele, este?... De data asta am mers prea departe. Mi-e urât să mă întorc singur după ce se înnoptează. Nu refuz niciodată o companie. Încotro mergi?
Era pentru a doua oară când îi punea această întrebare, şi contactul lui mintal citea limpede câtă importanţă fi acorda. Schwartz se întrebă dacă mai putea ocoli mult timp răspunsul. Citea în celălalt o nelinişte întrebătoare. Nu ţinea să mintă. Nu cunoştea suficiente lucruri despre lumea cea nouă pentru a putea minţi.
- Merg la spital, îi spuse.
- La spital? Ce spital?
- Spitalul la care am stat când am fost la Chica.
- La Institut, vrei să spui. Nu-i aşa? Adică acolo unde te-am dus când cu întâmplarea de la magazinul universal.
În mintea lui Natter creşteau îngrijorarea şi încordarea.
- La doctorul Shekt, spuse Schwartz. Îl cunoşti?
- Am auzit de el. Mare tipul. Eşti bolnav?
- Nu, dar trebuie să mă duc la control din când în când. Suna oare plauzibil?
- Pe jos? se miră Natter. Nu-ţi trimite maşina?
Se pare că nu era plauzibil.
78
Schwartz nu răspunse nimic ― o tăcere cleioasă. Natter o sparse cu gălăgioasa-i volubilitate.
- Ascultă, frate, la prima comuni-undă publică, am să chem un taxi din oraş. Ne ia din drum.
- Comuni-undă?
- Sigur. Sunt de-astea pe şosea, câte vrei. Uite acolo, de exemplu.
Se depărtase cu un pas, când Schwartz se pomeni strigând:
