- Are o foarte mare importanţă. Galaxia are un volum de câteva milioane ani-lumină la puterea a treia. Cuprinde două sute de milioane de planete locuite şi o populaţie de aproximativ cinci sute cvadrilioane de oameni. Aşa-i?

- Probabil, dacă aşa spui.

- Aşa e, crede-mă. În timp ce Pământul este o singură planetă cu o populaţie de douăzeci de milioane de locuitori şi pe deasupra şi lipsită de resurse. Cu alte cuvinte, la fiecare locuitor de pe Pământ revin douăzeci şi cinci de miliarde de cetăţeni ai Galaxiei. Poţi să-mi spui atunci ce rău poate face Pământul unor forţe superioare, într-o proporţie de douăzeci şi cinci de miliarde la unu?

O clipă fata păru cuprinsă de îndoială, dar apoi spuse cu hotărâre:

- Bel, nu-ţi pot răspunde la această întrebare, dar tata are să poată. Nu mi-a dezvăluit amănuntele esenţiale, sub cuvânt că asta mi-ar pune viaţa în pericol.

Dacă vii cu mine, însă, ni le va spune. Zice că Pământul cunoaşte un mijloc de a distruge orice formă de viaţă de pe toate planetele, cu excepţia lui, şi sunt sigură că

nu se înşeală. Nu s-a înşelat niciodată până acum.

Vorbea cu atâta aprindere încât obrajii i se împurpuraseră, iar Arvardan ar fi dat orice să-i poată mângâia. Se îngrozise oare vreodată la gândul c-a atins-o?

- E trecut de zece? întrebă ea.

- Da.

- Înseamnă că e sus ― dacă nu l-au arestat. Privi în jur, înfiorându-se.

- Putem intra în casă direct din garaj şi, dacă vrei să mă urmezi...

Atinsese butonul ce deschidea portiera când, deodată, îngheţă. Şopti răguşit:

- Vine cineva... O, repede...

Vocea i se înecă. Lui Arvardan nu-i fu deloc greu să-şi amintească îndemnul ei iniţial. Îşi petrecu braţele în jurul ei cu o mişcare firească şi într-o clipă ea se lipi de el, moale şi fierbinte. Buzele ei tremurătoare erau de o infinită dulceaţă...

Câteva secunde Arvardan îşi roti privirea, încercând să surprindă cu coada ochiului prima fâşie de lumină sau să audă primul pas; apoi îl fură plăcerea. Orbit de stele, asurzit de bătaia propriei inimi.

Buzele ei se retraseră, dar el le căută din nou cu înfrigurare. O strânse mai puternic, iar ea i se pierdu în braţe, bătaia inimii ei contopindu-se cu a lui.

Sărutul părea să nu se mai sfârşească. Rămase cu obrazul lipit de al ei. Nu mai fusese niciodată îndrăgostit şi de data asta cuvântul nu-l mai făcu să tresară. Şi ce dacă era? Pământeancă sau nu, n-avea pereche în toată Galaxia.

- Trebuie să fi fost vreo maşină, spuse el, întrerupându-şi plăcuta visare.

- N-a fost, şopti ea. N-am auzit nici un zgomot.

O îndepărtă puţin, cercetându-i chipul. Privirea ei nu şovăi.

- Împieliţato! Vorbeşti serios?

Ochii ei străluceau.

- Am vrut să mă săruţi. Nu-mi pare rău.

- Crezi că mie-mi pare rău? Sărută-mă din nou atunci, fără nici un alt motiv de data asta, decât că aşa vreau eu.

Urmă un nou sărut lung, din care ea se desprinse brusc, aranjându-şi cu grijă

părul şi gulerul rochiei.

- E timpul să urcăm. Stinge lumina. Am o lanternă.

94

Arvardan coborî din maşină, urmând-o. În mica pată de lumină desenată de lanternă, ea era o umbră nedefinită.

- Mai bine ia-mă de mână, o auzi spunând. Trebuie să urcăm o scară.

Arvardan se supuse.

- Te iubesc, Pola, şopti în urma ei. Suna atât de firesc. Spuse din nou:

- Te iubesc, Pola.

- Abia mă cunoşti, vorbi ea încet.

- Te voi iubi toată viaţa, îţi jur. Ascultă-mă, Pola, de două luni nu mă gândesc decât la tine, nu te visez decât pe tine. Îţi jur.

- Sunt o pământeancă, domnule.

- Atunci voi fi şi eu pământean. Pune-mă la încercare.

O opri şi-i trase uşor mâna, până ce fasciculul lanternei de buzunar se odihni pe faţa ei roşie, scăldată în lacrimi.

- De ce plângi?

- Pentru că atunci când tata o să-ţi spună ceea ce ştie, vei vedea că nu poţi iubi o pământeancă.

- Încearcă şi o să vezi.

CAPITOLUL XV

SUPERIORITATEA DISPARE

Arvardan îl întâlni pe Shekt într-o cameră dosnică de la primul etaj, cu ferestrele polarizate cu grijă pentru a fi perfect opace. Pola se instală într-un fotoliu la parter, cu privirea aţintită asupra străzii întunecate şi pustii.

Trupul încovoiat al lui Shekt avea un aer diferit de cel cunoscut de Arvardan cu vreo zece ore în urmă.

Faţa fizicianului era tot palidă, extrem de obosită, dar dacă înainte exprima nesiguranţa şi teama, acum avea întipărită un fel de îndrăzneală a desperării.

- Domnule Arvardan, spuse el cu voce sigură, trebuie să vă cer scuze pentru purtarea mea de azi-dimineaţă. Speram că veţi înţelege...

- Mărturisesc că atunci n-am înţeles, dar înţeleg acum.

Shekt se aşeză la masă şi făcu un gest spre sticla cu vin, dar Arvardan îl întrerupse cu o mişcare a mâinii.