Sau poate îl aveau cu toţii? Cum putea şti?... Ba nu, ceilalţi nu-l aveau. Nici Arbin, nici Loa, nici Grew.
Era sigur de asta. Ei nu ştiau unde se afla el decât dacă-l vedeau sau îl auzeau.
Nici nu l-ar fi putut bate pe Grew la şah dacă acesta ar fi...
Chiar aşa, şahul era un joc popular, ori el nu putea fi jucat dacă oamenii ar fi fost înzestraţi cu contactul mintal. Bineînţeles că nu.
Prin urmare era un caz aparte ― un specimen psihologic. Viaţa unui specimen s-ar fi putut să nu fie prea veselă, dar cel puţin avea să trăiască.
Şi pe urmă, mai era şi noua ipoteză, cum că nu ar fi fost un amnezic, ci un om care călătorise în timp.
În cazul acesta, pe lângă faptul că dispunea de contactul mintal, mai era şi un om din trecut. Era un specimen istoric, o mostră arheologică; nu puteau să-l omoare.
Dacă aveau să-l creadă.
Hm, dacă aveau să-l creadă.
Doctorul îl va crede, în dimineaţa în care Arbin îl dusese la Chica, trebuise să se bărbierească. După aceea nu-i mai crescuse barba, ceea ce înseamnă că-i făcuseră
ceva. Deci doctorul ştia că el, Schwartz, avusese păr pe faţă. Nu era asta o dovadă?
Grew şi Arbin nu se bărbiereau niciodată. Grew îi spusese o dată că numai animalele au păr pe faţă. Trebuia deci să ajungă la acel doctor.
Oare cum îl chema? Shekt?... Shekt, într-adevăr.
Ştia însă atât de puţin despre lumea asta îngrozitoare. Să plece noaptea sau s-o ia de-a dreptul peste câmp însemna să se aventureze în plasa misterelor ei, să se arunce în capcanele periculoase ale radioactivităţii despre care nu ştia nimic. Aşa încât, cu îndrăzneala celui care nu are de ales, se aşternu la drum pe la vremea prânzului, chiar pe drumul principal.
Nu-l aşteptau până la cină, ori la ora aceea avea să fie departe. Nici nu dispuneau de contactul mintal pentru a-i sesiza absenţa. Timp de vreo jumătate de oră
se simţi într-o foarte bună dispoziţie, o senzaţie încercată pentru prima dată de la începutul acestui coşmar. In sfârşit acţiona, se opunea într-un fel lumii înconjurătoare. De data asta avea un scop precis, nu mai era o fugă instinctivă, ca atunci la Chica. Se descurca destul de bine pentru un om în vârstă.
Le va arăta el.
Deodată însă se opri... Stătu aşa în mijlocul drumului, fiindcă ceva se impunea atenţiei sale, ceva ce uitase.
Era contactul mintal al necunoscutului; ceea ce detectase atunci când, încercând să ajungă la linia ce licărea în zare, fusese oprit de Arbin; ceea ce îl pândise din Terenul Ministerial.
Îl însoţea şi acum... era în spatele lui, observându-l.
Ascultă intens ― sau în orice caz se concentra într-un mod asemănător asupra contactului mintal. Nu se apropria, dar el îi era ţinta, îl supraveghea şi-i era ostil, fără
să se teamă.
Descoperi şi alte lucruri. Urmăritorul său nu trebuia să-l scape din ochi şi era înarmat.
Schwartz se întoarse aproape maşinal, scormonind zarea cu privirea.
76
Contactul mintal se schimbă imediat. Deveni bănuitor şi precaut, temându-se pentru propria siguranţă şi pentru reuşita proiectului său, oricare ar fi fost acesta.
Faptul că dispunea de armă deveni şi mai evident, ca şi cum ar fi plănuit s-o folosească în cazul că ar fi fost descoperit.
Schwartz se ştia neînarmat şi neajutorat. Mai ştia că urmăritorul l-ar fi ucis, mai curând decât să îngăduie să-i scape de sub observaţie; l-ar fi omorât la prima mişcare greşită... Dar tot nu vedea pe nimeni, îşi continuă drumul, conştient de faptul că
celălalt era destul de aproape pentru a-l ucide, îşi simţea spatele încordat, în aşteptarea a nici el nu ştia ce. Oare cum e când mori?... Ce simţi?... Gândul îl săgeta la fiecare pas, îi apăsa creierul, îi inunda subconştientul, până când deveni de-a dreptul insuportabil.
Se agăţa de contactul mintal ca de singura salvare. Trebuia să înregistreze creşterea de tensiune care ar fi putut să însemne că o armă este ţintită spre el, că se apăsa pe trăgaci, că se închidea un contact.
În acea clipă avea să se arunce la pământ, avea să fugă...
Dar de ce? Dacă era vorba de Şaizeci, de ce nu-l omora deîndată?
Teoria cu saltul în timp făcea iarăşi loc ipotezei amneziei. Era probabil un criminal, un om periculos care trebuia urmărit. Poate fusese un mare demnitar ce nu putea fi executat pur şi simplu, ci trebuia mai întâi judecat. Amnezia ar fi putut fi un subterfugiu al subconştientului său, apăsat de cine ştie ce vină îngrozitoare.
Torturat de aceste gânduri, mergea în continuare pe drumul pustiu, îndreptându-se spre o destinaţie nesigură, cu moartea pe urmele sale.
Se făcea tot mai întuneric, iar vântul sufla tot mai rece. Ca de obicei, realitatea îl descumpănea. După socotelile lui Schwartz, trebuia să fie decembrie; soarele apunea într-adevăr la patru şi jumătate, în schimb palele de vânt rece nu se comparau cu viscolul unei ierni din zona temperată.
Schwartz ajunsese la concluzia că blândeţea climei se datora faptului că planeta (Pământ?) mai dispunea şi de alte surse de căldură în afară de soare, însuşi solul radioactiv emana căldură, o cantitate mică pe metru pătrat, dar imensă pe un milion de kilometri pătraţi.
Umbra sa se apropia. Tot precaut şi încordat, gata să reacţioneze la orice gest îndrăzneţ al său. Ii era mai greu să-l urmărească în întuneric, îl urmărise în noaptea aceea, când se îndrepta spre orizontul strălucitor. Se temea acum să mai rişte?
- Ei, amice, hei!
Era o voce subţire, nazală. Schwartz încremeni. Se-ntoarse dintr-o mişcare.
Silueta scundă ce se îndrepta spre el îi făcu semn cu mâna, dar în întunericul serii nu o putea distinge prea bine. Se apropia fără grabă. Schwartz aşteptă.
