- Vă rog să mă înţelegeţi, domnule doctor Arvardan, şopti grăbit Shekt, şi să-mi iertaţi brutalitatea, dar realmente nu pot...

- Înţeleg foarte bine, răspunse rece arheologul, deşi nu înţelegea deloc. Bună

ziua.

Shekt schiţă un zâmbet.

- Sub povara muncii mele...

- Şi eu sunt foarte ocupat, domnule doctor Shekt.

Se îndreptă spre uşă clocotind în sinea sa împotriva întregului trib al pământenilor, amintindu-şi fără să vrea de câteva zicale recitate curent pe planeta sa natală, ca de exemplu: "Pe Pământ politeţea e ca uscăciunea într-un ocean", sau

"Pământeanul îţi dă totul, cu condiţia să nu coste nimic şi să valoreze şi mai puţin".

Braţul său frânsese raza fotoelectrică ce deschidea uşa de la ieşire, când auzi în spate paşi grăbiţi şi un avertisment de tăcere. Cineva îi strecură în mână o bucată de hârtie, iar când se întoarse, nu mai văzu decât o siluetă dispărând într-o străfulgerare roşie.

După ce se instala în maşina închiriată, despături hârtia. Pe ea erau mâzgălite nişte cuvinte:

"Vă aştept la Marele Cazinou astă-seară la opt. Aveţi grijă să nu fiţi urmărit."

Arvardan reciti mesajul de patru ori, încruntându-şi fiecare cută a feţei, apoi examină hârtia pe toate părţile de parcă s-ar fi aşteptat ca o cerneală invizibilă să se materializeze deodată la lumină. Privi fără voie în spate. Strada era goală. Ridică pe jumătate mâna pentru a arunca bileţelul acela stupid pe fereastră, ezită, apoi îl vârî în buzunarul de la vestă.

90

Cu siguranţă că, dacă ar fi avut cel mai neînsemnat lucru de făcut in seara aceea, l-ar fi aruncat. Ar fi însemnat probabil sfârşitul a câtorva bilioane de oameni, întâmplător, însă, nu avea nici un program.

Şi, tot întâmplător, se mai întrebă dacă cel ce-i dăduse biletul nu era cumva...

La opt seara, Arvardan înainta cu greu într-o coloană de maşini, şerpuind pe serpentina ce părea să ducă la Marele Cazinou. Întrebase o singură dată un trecător, care se holbase bănuitor la el ― se pare că nici un pământean nu era scutit de acest sentiment atotstăpânitor ― şi-i răspunsese scurt:

- Urmaţi celelalte maşini.

Intr-adevăr, toate celelalte maşini mergeau la Cazinou, căci, odată ajuns acolo, le văzu dispărând pe rând în parcajul subteran. Arvardan ieşi din rând şi lunecă încet până dincolo de Cazinou, unde opri aşteptând nici el nu ştia ce.

O siluetă zveltă se desprinse de pe trotuar, repezindu-se la geamul său. O privi uluit, dar mai înainte de a face un gest, ea deschise uşa şi se instală înăuntru dintr-o singură mişcare.

- Scuzaţi-mă, începu Arvardan, dar...

- Şst! făcu necunoscuta, ghemuindu-se cât mai jos în scaun. Aţi fost urmărit?

- Trebuia să fiu?

- Lăsaţi gluma. Mergeţi drept înainte, întoarceţi când vă spun... Ce mai aşteptaţi?

Cunoştea vocea. Gluga îi căzuse pe umeri, dezvăluind părul castaniu deschis.

Doi ochi negri îl fixau.

- Aţi face mai bine să porniţi, şopti ea.

Se supuse şi, timp de cincisprezece minute, ea nu spuse nimic, cu excepţia unor indicaţii înăbuşite dar precise. Îşi furişă privirea spre ea şi constată cu o bucurie neaşteptată că era chiar mai frumoasă decât şi-o amintea. Ciudat, dar acum îi dispăruse orice resentiment.

Se opriră sau, mai bine zis, Arvardan opri la indicaţia ei, în colţul unei străzi pustii. După ce se asigură cu grijă, fata îi făcu semn să pornească din nou şi coborâră

pe o alee ce sfârşea pe rampa uşoară a unui garaj particular.

Uşa se închise în urma lor. Singura lumina era cea din maşină.

Pola îl privi grav, spunându-i:

- Domnule doctor Arvardan, regret că a trebuit să recurg la acest mijloc pentru a vă vorbi între patru ochi. Ştiu că nu mai am ce pierde în ochii dumneavoastră...

- Să nu crezi asta, protestă el stânjenit.

- Sunt silită să cred. Vreau să ştiţi că-mi dau perfect de bine seama cât de meschină şi de răutăcioasă am fost în seara aceea. Nici nu am cuvinte pentru a vă cere scuze...

- Te rog, spuse el, luându-şi privirea de la ea. Puteam şi eu să am mai mult tact.

Pola se opri câteva clipe pentru a-şi regăsi calmul.

- Nu pentru asta v-am adus aici. Dumneavoastră sunteţi singurul extraterestru bun şi nobil pe care l-am întâlnit vreodată... şi am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Arvardan simţi un fior rece. Despre asta era vorba? Işi materializa gândul printr-un "Oh!" rece.

91

- Nu, strigă ea drept răspuns. Nu-i vorba de mine, domnule Arvardan, ci de întreaga Galaxie. Pentru mine nu cer nimic. Nimic!

- Despre ce-i vorba?

- Mai întâi, nu cred că am fost urmăriţi, dar dacă auziţi vreun zgomot, vă rog să... vreţi să... şi... înţelegeţi?

Arvardan dădu din cap şi spuse sec:

- Cred că pot improviza destul de uşor. E nevoie să aştept zgomotul?

Pola roşi toată.

- Vă rog să nu glumiţi sau să-mi interpretaţi greşit intenţiile. Numai aşa am putea îndepărta orice bănuială. Numai asta convinge.

Arvardan întrebă blând:

- E atât de grav?

O examina curios. Părea atât de tânără şi de plăpândă. Ceva nu era în ordine. În viaţa lui nu acţionase orbeşte. Se mândrea cu acest lucru. Era un bărbat animat de sentimente puternice, dar reuşea întotdeauna să şi le stăpânească. Iar acum, numai pentru că o fată părea slabă şi neajutorată, simţea impulsul irezistibil de a o proteja.

- E foarte grav, spuse ea. Vă voi povesti ceva ce la început o să vi se pară