După cină se furişase afară, dar nu străbătuse nici măcar o milă când în spate auzi torsul domol al biciclului lui Arbin şi strigătul mânios al acestuia. Se oprise şi fusese dus înapoi.
Arbin se plimbase nervos prin faţa lui, spunându-i:
- Trebuie să te ţii departe de locurile care luminează noaptea.
- De ce? întrebase el, timid.
Răspunsul sunase tăios:
- Pentru că sunt interzise.
Apoi, după o pauză:
- Chiar nu ştii ce-i acolo, Schwartz?
Schwartz îşi desfăcuse braţele, neputincios.
- De unde vii? întrebase Arbin. Eşti un... un extraterestru?
- Ce-i aceea extraterestru?
Arbin ridicase din umeri şi plecase.
Seara aceea avusese o importanţă capitală pentru Schwartz, deoarece pe parcursul scurtei distanţe străbătute în direcţia luminii devenise conştient de contactul mintal. Aşa-l numi el, şi nici atunci, nici mai târziu nu găsi un termen mai potrivit pentru a-l descrie.
Fusese singur în crepusculul roşiatic. Până şi paşii îi erau înăbuşiţi de pavajul elastic. Nu văzuse pe nimeni. Nu auzise pe nimeni. Nu atinsese nimic.
Nu tocmai... Era ceva în genul unei atingeri, mai curând o prezenţă... ceva ca o mângâiere catifelată.
Apoi simţise două contacte, diferite unul de celălalt. Iar al doilea ― cum de le putea deosebi? ― devenise mai puternic. Nu, nu era cuvântul potrivit; devenise mai clar, mai bine definit.
Şi apoi ştiuse că era Arbin. Ştiuse cu cel puţin cinci minute înainte de a auzi zgomotul biciclului şi cu zece minute înainte de a-l vedea.
Experienţa se repetă după aceea tot mai des.
68
Ştia ori de câte ori Arbin, Loa sau Grew se aflau la o distanţă de vreo treizeci de metri, chiar şi atunci când avea toate motivele să creadă altminteri. Era greu de crezut, şi totuşi începuse să-i pară firesc.
Se hotărî să verifice şi constată că, într-adevăr, putea spune în orice clipă unde se afla fiecare din ei. Contactul mintal diferea de la o persoană la alta, încât îi deosebea cu uşurinţă. Nu avu curajul să sufle nimănui o vorbă.
Câteodată se întreba al cui fusese contactul mintal receptat pe drumul înspre zonele luminoase. Nu fuseseră nici Arbin, nici Loa, nici Grew. Ei, ce importanţă
avea?
Şi totuşi avea.
Într-o seară, când aducea vitele acasă, percepu din nou acel contact. Se duse atunci la Arbin şi întrebă:
- Ce-i cu petecul de pădure ce se întinde dincolo de Dealurile Sudice, Arbin?
- Nimic, îi răspunse acesta morocănos. E Teren Ministerial.
- Ce-nseamnă asta?
Arbin se enervă.
- Pentru ce-ţi trebuie să ştii? I se spune Teren Ministerial deoarece e proprietatea Înaltului Ministru.
- De ce nu e cultivat?
- Nu e pentru aşa ceva, răspunse Arbin, părând scandalizat de ideea lui. A fost cândva un mare Centru, în vremuri străvechi. E pământ sacru, nu poate fi pângărit.
Ascultă, Schwartz, dacă vrei să-ţi fie bine, înfrânge-ţi curiozitatea şi vezi-ţi de-ale tale.
- Dar dacă-i atât de sacru, înseamnă că nimeni nu poate trăi acolo.
- Întocmai.
- Eşti sigur?
- Sunt sigur... Să nu care cumva să-ţi calce piciorul pe-acolo, că s-a zis cu tine.
- Nu, nu, promit.
Schwartz se îndepărtă mirat şi oarecum neliniştit. Totuşi, de acolo, dinspre terenul împădurit, îi parvenea acel contact mintal. Era o senzaţie puternică, la care se mai adăugase ceva. Era un contact neprietenos, ameninţător.
De ce? De ce?
