Se îndreptă, copleşit de groază.

Ucisese un om!

Şi apoi îl năpădi uimirea.

Fără să-l atingă! Ucisese un om fără să-l atingă, urându-l doar, năpustindu-se asupra contactului mintal.

De ce alte puteri mai dispunea oare?

Se hotărî repede. Scotoci prin buzunarele mortului şi găsi bani. Bun! Aveau să-i folosească. Trase apoi cadavrul peste câmp, ascunzându-l în iarba înaltă.

79

Îşi continuă drumul vreme de două ore, fără să mai fie deranjat de vreun contact mintal.

Dormi pe câmp în noaptea aceea, iar în dimineaţa următoare, după încă două ore de mers, ajunse In suburbiile din Chica.

Pentru Schwartz, Chica era un simplu cătun, în comparaţie cu imaginea pe care-o avea despre Chicago; agitaţia oamenilor îi apărea prea slabă şi sporadică. Cu toate acestea, era asaltat de o mulţime de contacte mintale care-l încurcau, îl ameninţau.

Atât de multe! Unele schimbătoare şi dispersate; altele, cu ţeluri bine precizate, puternice. Creierul unor trecători pulsa exploziv. Alţii nu aveau mai nimic în creier, sau cel mult rumegau tihniţi asupra micului dejun pe care tocmai îl luaseră.

La început Schwartz tresărea la fiecare contact mintal, luându-l drept o relaţie personală, dar după vreo oră se obişnui să nu le mai ia în seamă.

Auzea şi cuvintele acum, chiar dacă nu erau rostite. Era o senzaţie nouă, aşa că

începu să asculte. Erau frânturi de fraze, imateriale, fără legătură unele cu altele, spulberate de vânt, departe... Odată cu ele percepea şi cortegiul de emoţii ce le însoţeau, precum şi alte subtilităţi ce nu pot fi redate... Lumea devenise o panoramă a cărei viaţă clocotitoare i se releva doar lui.

Descoperi că putea pătrunde în clădirile pe lângă care trecea, furişându-şi mintea înăuntru, de parcă ar fi purtat-o la capătul unei lese, ca şi cum ar fi fost o fiinţă

ce-şi croia drum prin unghere invizibile, pătrunzând în înseşi articulaţiile gândurilor intime ale oamenilor.

Se opri în faţa unei clădiri uriaşe, cu faţadă de piatră, şi chibzui. Oamenii aceia (oricare ar fi fost ei) îl urmăreau, îşi ucisese urmăritorul, dar în mod sigur mai erau şi alţii ― cei cărora voia Natter să le telefoneze. Cel mai bine era poate să nu facă nici o mişcare câteva zile, dar cum să procedeze?... O slujbă?...

Cercetă clădirea în dreptul căreia se oprise. Undeva, în interior, un contact mintal promitea ceva în acest sens. Căutau muncitori textilişti... iar el fusese odată

croitor.

Păşi înăuntru, dar nimeni nu-l băgă în seamă.

Atinse umărul cuiva.

- Unde mă pot informa în legătură cu o angajare, vă rog?

- Uşa aceea!

Îl simţi indispus şi bănuitor.

Urmărind indicaţia dată, se trezi în faţa unui individ cu bărbia ascuţită, care-l asalta cu o mulţime de întrebări, perforând răspunsurile la calculator.

Schwartz se bâlbâia, înşirând minciuni şi adevăruri cu aceeaşi nesiguranţă.

Omul de la serviciul personal începuse prin a fi total indiferent, întrebările curgeau cu repeziciune:

"Vârsta?... Cincizeci şi doi? Hm. Boli?... Căsătorit?...

Experienţă?... Ai mai lucrat cu textile?... Dar ce fel anume?... Termoplastice?

Elastomence?... Ce-nţelegi prin toate felurile?... Unde-ai lucrat ultima dată?...

Dictează numele pe litere... Nu eşti din Chica, nu?...

80

Actele?... Va trebui să le aduci, dacă vrei să discutăm serios... Numărul de buletin...?"

Schwartz dădea înapoi. Nu bănuise că lucrurile aveau să ia o asemenea întorsătură. Mintea celui din faţa lui începuse să se schimbe. Devenise extrem de bănuitoare şi totodată precaută. Poleiala de amabilitate şi camaraderie acoperea o animozitate cu atât mai periculoasă.

- Cred, spuse Schwartz nervos, că nu sunt omul potrivit pentru această slujbă.

- Nu, nu, vino înapoi, spuse funcţionarul, făcându-i semn cu mâna. Avem ceva pentru dumneata. Numai să mă uit puţin prin dosare.

Zâmbea, dar animozitatea devenise şi mai evidentă. Funcţionarul apăsă pe un buton aflat pe birou... înspăimântat, Schwartz se repezi la uşă.

- Tineţi-l, strigă celălalt, sărind de la birou.

Schwartz se concentra puternic asupra contactului mintal, şfichiuindu-l neîndurător. Auzi în spate un geamăt. Privind repede peste umăr, îl văzu pe omul de la serviciul personal zăcând pe podea, cu faţa schimonosită şi cu tâmplele strânse în palme. Un bărbat se aplecă asupra lui; apoi, la un imbold autoritar, se îndreptă spre Schwartz. Acesta nu mai pierdu timpul.

Se năpusti în stradă, conştient de faptul că se dăduse alarma cu privire la el, că

exista o descriere amănunţită a persoanei sale şi că cel puţin cel de la serviciul personal îl recunoscuse.

Alerga orbeşte pe străzi. Atrăgea atenţia, tot mai multă atenţie acum, deoarece străzile se umpleau de lume... suspiciune, pretutindeni... pentru că alerga... pentru că

hainele-i erau mototolite şi nu erau pe măsura lui.

În multitudinea de contacte mintale şi în zăpăceala propriei minţi înspăimântate, nu mai putea deosebi adevăraţii duşmani, pe cei care nu-l suspectau ci îl cunoşteau chiar, aşa încât nu primi nici cel mai slab avertisment în legătură cu biciul neuronic.

Simţi doar durerea înfiorătoare coborând ca şuierul unui bici şi materializându-se ca explozia unei stânci. Câteva secunde dură prăbuşirea sa agonizantă, mai înainte de a se cufunda în întuneric.

CAPITOLUL XIII

PÂNZA DE PĂIANJEN DE LA WASHENN

Nu se poate spune că atmosfera în Colegiul Stegarilor din Washenn nu e plină

de cucernicie. Austeritatea este cuvântul cheie. Grupurile de neofiţi ce-şi fac plimbarea de seară printre copacii din scuar ― unde numai Stegarii pot pătrunde ―

au un aer plin de gravitate. Câteodată se întâmplă ca silueta vreunui Stegar din ultimul an, înveşmântat în mantie verde, să traverseze pajiştea, răspunzând cu amabilitate la saluturi.