Schwartz îşi amintea, vag însă, ca prin ceaţă. Un omuleţ care semăna cu acesta, apoi un grup de oameni, care mai întâi îi oprise, iar apoi le făcuse loc să treacă.

- Da, spuse el, mă bucur să te cunosc.

Nu era o conversaţie strălucită, dar atât se pricepu el să spună. Celuilalt nu părea să-i pese.

- Mă cheamă Natter, spuse el, întinzându-i o mână moale. Atunci n-am prea avut timp să vorbim ― am neglijat în zăpăceala generală, s-ar putea spune ― dar mă

bucur de acest nou prilej. Hai să batem palma!

- Mă numesc Schwartz.

Fu o scurtă strângere de mână.

- Văd c-ai pornit la plimbare. Încotro?

Schwartz înălţă din umeri.

- Mă plimb şi eu.

- Hoinăreşti, hai? E şi pe placul meu. Tot anul sunt pe drum... Se-ncinge sângele în tine.

- Poftim?

- Ştii cum se spune. Te face să fii mai vioi. Îţi tragi sufletul mai cu putere şi simţi cum îţi zvâcneşte sângele, este?... De data asta am mers prea departe. Mi-e urât să mă întorc singur după ce se înnoptează. Nu refuz niciodată o companie. Încotro mergi?

Era pentru a doua oară când îi punea această întrebare, şi contactul lui mintal citea limpede câtă importanţă fi acorda. Schwartz se întrebă dacă mai putea ocoli mult timp răspunsul. Citea în celălalt o nelinişte întrebătoare. Nu ţinea să mintă. Nu cunoştea suficiente lucruri despre lumea cea nouă pentru a putea minţi.

- Merg la spital, îi spuse.

- La spital? Ce spital?

- Spitalul la care am stat când am fost la Chica.

- La Institut, vrei să spui. Nu-i aşa? Adică acolo unde te-am dus când cu întâmplarea de la magazinul universal.

În mintea lui Natter creşteau îngrijorarea şi încordarea.

- La doctorul Shekt, spuse Schwartz. Îl cunoşti?

- Am auzit de el. Mare tipul. Eşti bolnav?

- Nu, dar trebuie să mă duc la control din când în când. Suna oare plauzibil?

- Pe jos? se miră Natter. Nu-ţi trimite maşina?

Se pare că nu era plauzibil.

78

Schwartz nu răspunse nimic ― o tăcere cleioasă. Natter o sparse cu gălăgioasa-i volubilitate.

- Ascultă, frate, la prima comuni-undă publică, am să chem un taxi din oraş. Ne ia din drum.

- Comuni-undă?

- Sigur. Sunt de-astea pe şosea, câte vrei. Uite acolo, de exemplu.

Se depărtase cu un pas, când Schwartz se pomeni strigând:

- Stai pe loc! Nu te mişca!

Natter se opri. Pe chip i se întipărise o ciudată glacialitate.

- Ce-i, amice, ce te-a apucat?

Schwartz îşi găsea cu greu cuvintele, în graba cu care le năpustea asupra celuilalt.

- M-am săturat de tot teatrul ăsta. Te cunosc foarte bine şi ştiu ce ai de gând să

faci. Vrei să suni pe cineva şi să-i spui că merg la doctorul Shekt. Cei din oraş vor trimite o maşină să mă înhaţe, iar tu vei fi gata să mă ucizi dacă încerc să fug.

Natter se încruntă.

- Ai nimerit-o al dracului cu ultima... murmură el. Cuvintele nu erau menite pentru auzul lui Schwartz, dar ele poposiră uşor pe suprafaţa contactului mintal. Gura rosti însă cu totul altceva:

- Domnule, habar n-am ce vrei să spui. N-am mai primit niciodată un bobârnac ca ăsta peste nas.

Dar se dădea puţin înapoi, ducându-şi mâna la şold. În momentul acela Schwartz îşi pierdu cumpătul. Îşi agita braţele, cuprins de o furie sălbatică.

- Lasă-mă-n pace! Ce-ai cu mine? Ce ţi-am făcut?... Pleacă! Pleacă!

Vocea i se frânse într-un ţipăt; fruntea îi era brăzdată toată de spaimă şi de ură

pentru fiinţa care-l pândea şi ale cărei gânduri erau atât de duşmănoase.

Propriile sale emoţii se năpustiră asupra contactului mintal al adversarului, luptându-se să scape de aderenţa lui lipicioasă, de ventuză, să se elibereze de respiraţia lui...

Şi, deodată, contactul mintal dispăru. Brusc şi fără urmă. O clipă simţise o durere cumplită ― nu în el, în celălalt ― şi apoi nimic. Nici un contact mintal.

Se desprinsese precum strânsoarea mâinii unui muribund.

Natter nu mai era decât o umbră ghemuită pe drumul tot mai întunecos.

Schwartz se apropie cu băgare de seamă. Natter era un ins mărunt, uşor de întors pe spate. Agonia îi rămăsese adânc întipărită pe chip.

Liniile feţei erau tot contorsionate, nu se neteziseră.

Schwartz îi căută inima, dar aceasta nu mai bătea.