Fata băgă mâna în buzunarul jachetei albe şi scoase de-acolo buletinul roz.
Locotenentul îl luă şi, proiectând asupra lui fasciculul lanternei de buzunar, îl studie, după care îl aruncă înapoi. Buletinul zbură pe lângă ea şi Pola se aplecă repede să-l ia de jos.
- Ridică-te! ordonă nerăbdător ofiţerul, împingând carneţelul cu piciorul unde fata nu-l mai putea ajunge.
Albă la faţă, Pola îşi frământa degetele.
Arvardan se încruntă, hotărând că era timpul să intervină.
- Ei, ascultă, începu el.
Locotenentul se întoarse fulgerător spre el, rânjind.
- Ce-ai zis, pământeanule?
Pola se apropie de îndată:
- Vă rog, domnule, omul acesta nu are nici o legătură cu ce s-a întâmplat astăzi.
Nu l-am văzut în viaţa mea.
Locotenentul o împinse la o parte.
- Am întrebat: "ce-ai zis, pământeanule?"
Arvardan îi întoarse privirea netulburat.
- Am spus: "ei, ascultă" şi aveam de gând să adaug că nu-mi place cum tratezi femeile şi că te-aş sfătui să-nveţi să te porţi.
Era prea enervat pentru a mai corecta părerea locotenentului despre originea sa planetară.
Locotenentul Claudy zâmbi strâmb.
- Dar tu, pământeanule, unde ai învăţat să te porţi? Nu crezi că e cazul să spui
"domnule" când te adresezi unui om? Văd că nu prea-ţi cunoşti locul. Ei, află că e ceva timp de când am plăcerea să predau şcoala vieţii unui tăuraş pământean ca tine.
Ce zici de asta?...
Brusc, ca răsucirea unui şarpe, palma i se abătu pe obrajii lui Arvardan, o dată, de două ori. Arvardan se dădu înapoi surprins, simţind că-i vâjâie urechile. Mâna lui zbură, prinzând braţul ce-l pălmuia. Văzu strâmbătura surprinsă a celuilalt.
Muşchii umerilor se răsuciră fără efort.
Locotenentul se prăbuşi pe pavaj cu un zgomot surd, iar globul de sticlă se rostogoli, făcându-se ţăndări. Arvardan zâmbea feroce deasupra trupului nemişcat al adversarului său.
- Mai e vreun nemernic care crede că poate să-mi pălmuiască obrajii?
Sergentul însă ridicase biciul neuronic. Contactul se închise, eliberând flacăra violacee, ale cărei limbi îmbrăţişară silueta înaltă a arheologului. Toţi muşchii lui Arvardan se contractară, producându-i o durere insuportabilă. Se prăbuşi încet în genunchi. Apoi, complet paralizat, îşi pierdu cunoştinţa.
58
Când începu să-şi vină în fire, simţi o răcoare plăcută pe frunte, încercă să
deschidă ochii, dar pleoapele îi erau parcă înţepenite în balamale ruginite. Renunţă şi, cu mare încetineală ― la cea mai mică încordare a muşchilor simţind mii de ace în tot trupul ― îşi duse mâna la frunte...
Un prosop moale, ud, ţinut de o mână mică.
Se strădui să deschidă un ochi, luptându-se cu ceaţa ce-i împăienjenea vederea.
- Pola...
Auzi un ţipăt uşor, fericit.
- Da. Cum te simţi?
- Ca şi mort, gemu el, fără avantajul de a fi scăpat do durere... Ce s-a întâmplat?
- Am fost transportaţi la baza militară. A fost aici şi colonelul. Te-au percheziţionat... şi nu ştiu ce-au de gând să facă, dar.. Oh, domnule Arvardan, cum ai putut să ridici mâna asupra locotenentului? Cred că i-ai fracturat braţul.
Un zâmbet slab strâmbă chipul lui Arvardan.
- Bun! îmi pare rău că nu i-am rupt şira spinării.
- Bine, dar a opune rezistenţă unui ofiţer imperial e o crimă capitală, şopti ea îngrozită.
- Adevărat? O să vedem noi.
- Şşt! Se-ntorc.
