omoară un pământean în plus. Ba aş zice că le place chiar.
- Ia-o pe domnişoara cu dumneata, spuse Arvardan.
Ochii vicleni ai lui Natter păreau să-l străpungă.
- Asta nu, şefule, înfrunt numai ceea ce dumneata numeşti riscuri calculate. Pot trece cu o persoana, cu două poate n-aş reuşi. Şi, dacă iau numai una, apoi o iau pe aia care valorează mai mult. Nu găseşti c-aşa-i corect?
- Şi dacă te iau de guler şi-ţi frâng ciolanele? Ce se întâmplă atunci?
Natter tresări speriat, dar regăsindu-şi graiul reuşi să râdă.
- Ar însemna că eşti un prost. Te-ar prinde oricum şi-ar trebui să mai dai socoteală şi de-o crimă... Haide şefule, ia-ţi mâna de pe mine.
- Te rog, imploră Pola, trăgându-l pe Arvardan de braţ. Trebuie să ne încercăm norocul. Să facem cum spune el... Te vei ţine de cuvânt, nu-i aşa, domnule Natter?
Natter strâmbă din buze.
- Voinicul tău prieten mi-a scrântit braţul. N-avea nici un drept s-o facă şi nu-mi place să fiu la cheremul nimănui. Pentru asta vă mai iau o sută de credite. Două sute în total.
- O să-ţi plătească tata...
- O sută avans, veni categoric răspunsul.
- Dar nu am o sută de credite, se tângui Pola.
- E-n ordine domnişoară, s-a rezolvat.
Arvardan deschise portmoneul şi scoase câteva bancnote, aruncându-i-le lui Natter.
- Mişcă-te!
- Du-te cu el, Schwartz, şopti Pola.
Schwartz se supuse tăcut, fără să-i pese. În momentul acela s-ar fi dus şi-n iad cu aceeaşi seninătate.
Râmaseră singuri, privindu-se lung. Era prima dată când Pola îl vedea cu adevărat şi era uimită să-l descopere atât de înalt şi bine făcut, atât de calm şi sigur de 55
el. Până acum îl acceptase ca pe un sprijin spontan, dezinteresat. Acum însă... Deveni dintr-o dată timidă şi toate evenimentele din ultima oră fură asurzite de bătaia puternică a inimii.
Nici măcar nu se prezentaseră.
- Sunt Pola Shekt, spuse ea zâmbind.
Arvardan nu o mai văzuse zâmbind, dar găsi că era un fenomen interesant. Tot chipul îi era inundat de o lumină strălucitoare, îi dădea o senzaţie... îndepărtă cu brutalitate gândul ― o pământeancă! Spuse deci pe un ton mai puţin cordial decât ar fi dorit:
- Mă numesc Bel Arvardan.
Ii întinse o mână bronzată, în care mânuţa ei se pierdu o clipă.
- Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ajutorul dumitale.
Arvardan ridică din umeri.
- Mergem? Acum, că ţi-a plecat prietenul, sper s-o facem în linişte.
- Presupun că am fi auzit vreun zgomot dacă l-ar fi prins, nu-i aşa?
Ochii ei cerşeau o confirmare a speranţei exprimate în cuvinte, dar Arvardan îşi reprimă tentaţia de-a fi blând.
- Mergem?
Pola se simţi îngheţată.
- Da, de ce nu, spuse repede.
În aer răsună însă un vaiet ascuţit. Ochii fetei se măriră de spaimă, iar mâna întinsă se retrase din nou.
- Ce s-a mai întâmplat? întrebă Arvardan.
- Sosesc imperialii.
- Şi de ei te temi?
Vorbise Arvardan ― arheologul sirian. Poate era o prejudecată ― nu stătea să
despice firul în patru ― dar apropierea soldaţilor imperiali însemna totuşi pentru el o boare de raţiune şi umanitate, îşi putea permite să fie mărinimos.
- Să nu-ţi fie teamă de extratereştri, spuse el, coborându-se chiar la a folosi termenul lor pentru nepământeni. Mă descurc eu cu ei, domnişoară Shekt.
