După cină se furişase afară, dar nu străbătuse nici măcar o milă când în spate auzi torsul domol al biciclului lui Arbin şi strigătul mânios al acestuia. Se oprise şi fusese dus înapoi.

Arbin se plimbase nervos prin faţa lui, spunându-i:

- Trebuie să te ţii departe de locurile care luminează noaptea.

- De ce? întrebase el, timid.

Răspunsul sunase tăios:

- Pentru că sunt interzise.

Apoi, după o pauză:

- Chiar nu ştii ce-i acolo, Schwartz?

Schwartz îşi desfăcuse braţele, neputincios.

- De unde vii? întrebase Arbin. Eşti un... un extraterestru?

- Ce-i aceea extraterestru?

Arbin ridicase din umeri şi plecase.

Seara aceea avusese o importanţă capitală pentru Schwartz, deoarece pe parcursul scurtei distanţe străbătute în direcţia luminii devenise conştient de contactul mintal. Aşa-l numi el, şi nici atunci, nici mai târziu nu găsi un termen mai potrivit pentru a-l descrie.

Fusese singur în crepusculul roşiatic. Până şi paşii îi erau înăbuşiţi de pavajul elastic. Nu văzuse pe nimeni. Nu auzise pe nimeni. Nu atinsese nimic.

Nu tocmai... Era ceva în genul unei atingeri, mai curând o prezenţă... ceva ca o mângâiere catifelată.

Apoi simţise două contacte, diferite unul de celălalt. Iar al doilea ― cum de le putea deosebi? ― devenise mai puternic. Nu, nu era cuvântul potrivit; devenise mai clar, mai bine definit.

Şi apoi ştiuse că era Arbin. Ştiuse cu cel puţin cinci minute înainte de a auzi zgomotul biciclului şi cu zece minute înainte de a-l vedea.

Experienţa se repetă după aceea tot mai des.

68

Ştia ori de câte ori Arbin, Loa sau Grew se aflau la o distanţă de vreo treizeci de metri, chiar şi atunci când avea toate motivele să creadă altminteri. Era greu de crezut, şi totuşi începuse să-i pară firesc.

Se hotărî să verifice şi constată că, într-adevăr, putea spune în orice clipă unde se afla fiecare din ei. Contactul mintal diferea de la o persoană la alta, încât îi deosebea cu uşurinţă. Nu avu curajul să sufle nimănui o vorbă.

Câteodată se întreba al cui fusese contactul mintal receptat pe drumul înspre zonele luminoase. Nu fuseseră nici Arbin, nici Loa, nici Grew. Ei, ce importanţă

avea?

Şi totuşi avea.

Într-o seară, când aducea vitele acasă, percepu din nou acel contact. Se duse atunci la Arbin şi întrebă:

- Ce-i cu petecul de pădure ce se întinde dincolo de Dealurile Sudice, Arbin?

- Nimic, îi răspunse acesta morocănos. E Teren Ministerial.

- Ce-nseamnă asta?

Arbin se enervă.

- Pentru ce-ţi trebuie să ştii? I se spune Teren Ministerial deoarece e proprietatea Înaltului Ministru.

- De ce nu e cultivat?

- Nu e pentru aşa ceva, răspunse Arbin, părând scandalizat de ideea lui. A fost cândva un mare Centru, în vremuri străvechi. E pământ sacru, nu poate fi pângărit.

Ascultă, Schwartz, dacă vrei să-ţi fie bine, înfrânge-ţi curiozitatea şi vezi-ţi de-ale tale.

- Dar dacă-i atât de sacru, înseamnă că nimeni nu poate trăi acolo.

- Întocmai.

- Eşti sigur?

- Sunt sigur... Să nu care cumva să-ţi calce piciorul pe-acolo, că s-a zis cu tine.

- Nu, nu, promit.

Schwartz se îndepărtă mirat şi oarecum neliniştit. Totuşi, de acolo, dinspre terenul împădurit, îi parvenea acel contact mintal. Era o senzaţie puternică, la care se mai adăugase ceva. Era un contact neprietenos, ameninţător.

De ce? De ce?

Nici acum nu îndrăzni să le spună celorlalţi. Nimeni nu l-ar fi crezut şi urmările ar fi fost neplăcute pentru el. Ştia şi asta. De fapt, ştia prea mult.

În ultima vreme se simţea mai tânăr. Nu atât într-un sens fizic. desigur, îi scăzuse burta şi i se lăţiseră umerii. Muşchii erau mai puternici şi mai flexibili, iar digestia mai bună. Trebuie să fi fost efectul muncii la câmp. Dar de altceva era conştient, în primul rând. Se schimbase modul lui de gândire.

Bătrânii au tendinţa să uite cum gândeau în tinereţe. Uită iuţeala gândului, îndrăzneala intuiţiei juvenile şi prospeţimea percepţiei. Se obişnuiesc cu o gândire mai laborioasă şi, cum aceasta e un produs al experienţei acumulate, bătrânii se cred mai înţelepţi decât tinerii.

Schwartz însă, pe lângă avantajul experienţei, mai avea prilejul să constate, cu nespusă bucurie, că înţelegea dintr-o dată orice, că trecuse de la înţelegerea rapidă a 69

explicaţiilor lui Arbin la anticiparea lor, luându-i-o înainte. Tinereţea însemna pentru el mult mai mult decât o excelentă condiţie fizică.

Două luni mai târziu avea să se lămurească ― în timp ce juca şah cu Grew sub umbrar.

Şahul nu se prea schimbase, cu excepţia numelor pieselor. Era aşa cum şi-l amintea, încât constituia o mângâiere pentru el; cel puţin în această privinţă, memoria nu-i juca renghiuri.

Grew îi vorbi de varietăţi ale şahului. Exista, de exemplu, şahul în patru, la care fiecare jucător avea în faţă o tablă; tablele se uneau la colţuri, iar la mijloc era o a cincea tablă ca un "tărâm al nimănui". Mai era şahul tridimensional, la care se suprapuneau opt table transparente şi fiecare piesă se mişca nu în două, ci în trei dimensiuni, iar numărul figurilor şi al pionilor se dubla. Victoria presupunea şah simultan la ambii regi adversari.

Existau chiar şi varietăţi populare, la care poziţia iniţială a şahistului era decisă

prin aruncarea zarului, sau la care anumite pătrăţele confereau pieselor avantaje sau dezavantaje. Alteori erau introduse piese noi, cu tot felul de proprietăţi ciudate.