- O, da, da. L-aţi văzut, deci?
- Acum nici cinci minute era acolo, mâncând cu doi inşi... Uite-i, ei sunt... Ei, voi doi!
Le făcu semn să se apropie. Granz ajunse primul.
- Un taxi, domnule?
- Nu, dar dacă-i veţi spune domnişoarei ce s-a întâmplat cu omul cu care aţi luat masa, veţi primi oricum costul unei curse.
Granz păru mâhnit.
- Aş vrea să vă fiu de folos, dar din păcate nu l-am mai văzut în viaţa mea.
Arvardan se întoarse spre fată.
- Uite ce-i, domnişoară, omul nu putea s-o ia în direcţia din care vii dumneata, căci l-ai fi văzut. Şi nici nu putea ajunge prea departe. Să mergem înspre nord. L-aş
recunoaşte dacă l-aş vedea.
Simţise impulsul irezistibil de a o ajuta ― deşi Arvardan nu era în mod obişnuit un om impulsiv. Se pomeni că-i zâmbeşte.
Granz interveni brusc:
- Dar ce-a făcut, doamnă? Sper că n-a călcat vreo Datină.
- Nu, nu, spuse ea repede. E doar puţin bolnav, atât.
Messter îi urmări cu privirea, îşi trase pe spate şapca cu cozoroc, scărpinându-se posomorât în barbă.
- Ce zici de asta, Granz? "Puţin bolnav"...
Aruncă o privire piezişă camaradului său.
- Ce te-a apucat? îl apostrofă acesta neliniştit.
- Ceva ce mă face pe mine să fiu niţel bolnav. Individul ăla abia ieşise, cred, din spital. Femeia care-l caută e de bună seamă o soră şi încă una foarte îngrijorată. De ce să fie îngrijorată dacă individul nu-i decât puţin bolnav? Bolborosea ca vai de lume, nu pricepea nimic. Văzuşi doar.
In ochii lui Granz luci spaima.
- Doar nu crezi că are febră radioactivă?
- Ba bine că nu. Şi trebuie să fi ajuns departe. A fost şi la un pas de noi... De-aia nu trebuie niciodată...
Lângă ei apăruse ca din pământ un tip sfrijit cu privire ascuţită şi voce tremurătoare.
- Ce este, domnilor? Cine are febră radioactivă?
Îl întâmpinară cu răceală.
- Cine eşti dumneata?
- Oho, făcu aprig omuleţul. Asta vreţi să ştiţi, care va să zică. Aflaţi atunci că
sunt mesager al Confreriei, şi întoarse reverul hainei, făcând să strălucească o mică
51
insignă metalică. Ei bine, în numele Societăţii Stegarilor, vă întreb ce-i cu povestea asta despre febra radioactivă?
Intimidat, Messter răspunse posomorât:
- Nu ştiu nimic. A trecut o soră care căuta pe cineva, zice că-i bolnav, şi eu mă-ntrebam dacă nu-i febră radioactivă. Nu-i contra Datinilor, nu-i aşa?
- Oho! Mie ţi-ai găsit să-mi vorbeşti de Datini? Mai bine ţi-ai vedea de treburi şi m-ai lăsa pe mine să-mi bat capul cu Datinile.
Omuleţul îşi frecă mâinile, privi repede în jur şi se grăbi înspre nord.
- Iată-l, spuse Pola, prinzând cu putere braţul însoţitorului ei.
Fusese un gest simplu, involuntar. În faţa ei, Schwartz se materializase dintr-o dată la intrarea principală a unui magazin cu autoservire, la nici trei blocuri de alimentomat.
- L-am văzut, şopti Arvardan. Acum lasă-mă pe mine. Dacă observă că e urmărit şi intră-n mulţime, nu-l mai găsim în veci.
Era o urmărire de coşmar. Lumea din magazin părea un nisip mişcător care-şi absorbea prada încet, ori, dimpotrivă, cu repeziciune, o ţinea ascunsă, sau o scuipa pe neaşteptate, ridica bariere de netrecut.
Părea o forţă malefică, înzestrată cu o conştiinţă proprie.
În sfârşit, Arvardan ocoli cu grijă un ghişeu, jucându-se cu Schwartz ca pisica cu şoarecele, întinse braţul, prinzând umărul celuilalt ca într-un cleşte.
