octombrie ora 11 a.m., ora locală, la bordul unui avion de cursă... atitudine antiterristă
foarte pronunţată."
Poate de data asta avea să dea lovitura. Era plicticos să tot vânezi cârtitori mărunţi care făceau afirmaţii imprudente, dar pentru un caz ca cel de-acum merita să-ţi pierzi timpul.
În mai puţin de o jumătate de oră avea să-i prezinte Confreriei raportul. Părăsi agale aeroportul.
CAPITOLUL VIII
ÎNTÂLNIRE ÎN CHICA
Doctorul Shekt îşi răsfoia pentru a douăzecea oară jurnalul de observaţii. La intrarea fiicei sale, îşi ridică privirea dintre pagini. Pola îşi aruncă pe ea halatul, încruntându-se.
- Bine, tată, n-ai mâncat încă?
- Hm? Sigur c-am mâncat... Asta ce-i?
- Acesta e prânzul, sau, mai bine zis, a fost. Ceea ce-ai mâncat tu trebuie să fi fost micul dejun. Uite ce e: n-are rost să-ţi cumpăr de mâncare şi să-ţi aduc aici, dacă
tot nu mănânci. Am să te silesc să vii acasă.
- Nu te enerva. Am să mănânc. Nu pot întrerupe o experienţă importantă ori de câte ori crezi tu că trebuie să mănânc.
Când ajunse la desert îşi recăpătă buna dispoziţie.
- Nici n-ai idee, spuse el, ce specimen este Schwartz. Ţi-am vorbit despre suturile lui craniene?
- Că sunt primitive. Mi-ai spus.
- Dar asta nu-i tot... Individul are treizeci şi doi de dinţi: câte trei molari sus şi jos, dreapta şi stânga, dintre care unul fals, făcut pare-se cu instrumente rudimentare.
Eu, cel puţin, n-am mai văzut o asemenea lucrare, fixată de dinţii alăturaţi prin suporţi de metal, în loc să fie grefată direct pe maxilar... Dar spune tu dacă ai mai văzut pe cineva cu treizeci şi doi de dinţi?
- Nu obişnuiesc să număr dinţii oamenilor, tată. Câţi trebuie să fie, douăzeci şi opt?
46
- Exact, chiar atâţia... Şi încă n-am terminat. Ieri i-am făcut un examen intern.
Ce crezi c-am descoperit?... Ghiceşte!
- Intestine?
- Pola, ţii cu tot dinadinsul să mă superi, dar nu-mi pasă. Nu-i nevoie să ghiceşti.
Am să-ţi spun eu. Schwartz are un apendice vermicular lung de nouă centimetri, care e deschis. Galaxie Mare! Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Am verificat la Facultatea de Medicină ― cu precauţie, desigur ― şi mi s-a confirmat că apendicele nu e niciodată
mai lung de un centimetru şi jumătate şi nu e niciodată deschis.
- Şi ce-i cu asta?
- Cum, înseamnă că avem un caz de atavism total, o adevărata fosilă vie.
Doctorul Shekt se ridicase de pe scaun, păşind grăbit până la perete şi înapoi.
- Ascultă ce-ţi spun, Pola, cred că n-ar trebui să renunţăm la Schwartz. E un specimen prea valoros.
- Nu, nu, tată, se repezi Pola, nu poţi face acest lucru. I-ai promis fermierului să
i-l înapoiezi şi trebuie să-ţi ţii cuvântul, măcar şi de dragul lui Schwartz. E nefericit aici.
- Nefericit! De ce, doar îl tratăm ca pe un extraterestru bogat.
- Ce importanţă are? Bietul om e obişnuit la fermă, cu ai săi. A trăit acolo o viaţă întreagă. Acum a avut o experienţă îngrozitoare ― dureroasă, din câte ştiu ― şi mintea îi funcţionează diferit. Nu-i putem cere să înţeleagă. Trebuie să avem în vedere drepturile sale omeneşti şi să-l înapoiem familiei.
- Dar, Pola, pentru cauza ştiinţei...
- O, gogoşi! Ce mă interesează pe mine cauza ştiinţei? Ce crezi că ar spune Confreria dacă ar afla de experienţele tale neautorizate? Lor crezi că le pasă de ştiinţă? Gândeşte-te la tine însuţi, dacă nu la Schwartz. Cu cât îl ţii mai mult, cu atât creşte pericolul să fii prins. Îl trimiţi acasă mâine seară, aşa cum ai hotărât iniţial, ne-am înţeles?... Cobor acum să văd dacă doreşte ceva înainte de cină.
În mai puţin de cinci minute era însă înapoi, albă la faţă ca varul.
- Tată, a dispărut.
- Cine a dispărut? tresări Shekt.
- Schwartz, strigă ea, aproape plângând. Probabil c-ai uitat să încui uşa la plecare.
Shekt săh în picioare, întinzând mâna să nu cadă.
