Nici măcar nu se prezentaseră.

- Sunt Pola Shekt, spuse ea zâmbind.

Arvardan nu o mai văzuse zâmbind, dar găsi că era un fenomen interesant. Tot chipul îi era inundat de o lumină strălucitoare, îi dădea o senzaţie... îndepărtă cu brutalitate gândul ― o pământeancă! Spuse deci pe un ton mai puţin cordial decât ar fi dorit:

- Mă numesc Bel Arvardan.

Ii întinse o mână bronzată, în care mânuţa ei se pierdu o clipă.

- Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ajutorul dumitale.

Arvardan ridică din umeri.

- Mergem? Acum, că ţi-a plecat prietenul, sper s-o facem în linişte.

- Presupun că am fi auzit vreun zgomot dacă l-ar fi prins, nu-i aşa?

Ochii ei cerşeau o confirmare a speranţei exprimate în cuvinte, dar Arvardan îşi reprimă tentaţia de-a fi blând.

- Mergem?

Pola se simţi îngheţată.

- Da, de ce nu, spuse repede.

În aer răsună însă un vaiet ascuţit. Ochii fetei se măriră de spaimă, iar mâna întinsă se retrase din nou.

- Ce s-a mai întâmplat? întrebă Arvardan.

- Sosesc imperialii.

- Şi de ei te temi?

Vorbise Arvardan ― arheologul sirian. Poate era o prejudecată ― nu stătea să

despice firul în patru ― dar apropierea soldaţilor imperiali însemna totuşi pentru el o boare de raţiune şi umanitate, îşi putea permite să fie mărinimos.

- Să nu-ţi fie teamă de extratereştri, spuse el, coborându-se chiar la a folosi termenul lor pentru nepământeni. Mă descurc eu cu ei, domnişoară Shekt.

Pola se simţi brusc neliniştită.

- O, să nu-ncerci aşa ceva. Pur şi simplu nu le vorbi. Fă ce-ţi spun şi nici nu ridica ochii la ei.

Zâmbetul lui Arvardan se accentua.

Gărzile îi zăriră de când erau la oarecare distanţă de intrarea principală şi se dădură înapoi. Păşiră astfel într-un mic spaţiu gol, înconjuraţi de o ciudată tăcere.

Sirena maşinilor armatei suna foarte aproape.

Piaţa se umplu de maşini blindate, din care se revărsară soldaţi având capetele acoperite cu globuri de sticlă. Mulţimea fugea din faţa lor cuprinsă de panică, impulsionată şi de strigătele lor ascuţite şi de loviturile cu mânerele bicelor neuronice.

Comandantul, locotenentul Claudy, se apropie de un soldat pământean ce păzea intrarea principală.

- Hei, băiete, cine are febră?

56

Chipul îi era uşor deformat de globul de sticlă cu conţinutul său de aer pur.

Sunetul metalic al vocii era un efect al radioamplificării.

Soldatul din gardă se înclină cu adânc respect:

- Dacă-mi îngăduiţi, înălţimea Voastră, am izolat pacientul în interiorul magazinului. Cei doi care-l însoţeau sunt acum în faţa dumneavoastră, la intrare.

- Ei sunt, nu? Bun! Să rămână acolo, ia să vedem... în primul rând vreau să-mprăştiaţi gloata. Sergent! Evacuează piaţa!

Acţiunile întreprinse în acest scop se dovediră de-o eficienţă sinistră. Grupurile de oameni se topiră în umbrele întunecate ale amurgului ce se pogora peste Chica. Pe străzi se revărsa o lumină slabă, artificială.

Locotenentul Claudy lovi peste cizmele grele cu mânerul biciului neuronic.

- Eşti sigur că pământeanul bolnav e înăuntru?

- De ieşit n-a ieşit, înălţimea Voastră, aşa că trebuie să fie.

- Să zicem atunci că este şi să nu mai pierdem timpul. Sergent! Dezinfectaţi clădirea!

Un grup de soldaţi, izolaţi ermetic de orice contact cu mediul terestru, năvăli înăuntru. Se scurse cu greu un sfert de ceas. Arvardan urmărea fascinat. Era o experienţă practică de relaţii între două culturi diferite, ce prezenta pentru el un deosebit interes profesional.

În sfârşit, ieşiră şi ultimii soldaţi, magazinul cufundându-se în întuneric.

- Sigilaţi uşile!

După încă cinci minute, buteliile cu dezinfectant, instalate în diverse locuri pe fiecare palier, fură deschise de la distanţă. Vaporii denşi se revărsară din ele, şerpuind de-a lungul pereţilor, lipindu-se de fiecare centimetru de pe suprafaţa interioară a clădirii, pătrunzând în cele mai tăinuite unghere. Nici o protoplasmă, de la germene la om, nu putea supravieţui contactului cu acea substanţă, pentru a cărei îndepărtare, cu jeturi de substanţe chimice, erau apoi necesare cele mai cumplite eforturi.

Locotenentul se apropie de Pola şi Arvardan.

- Cum îl chema?

În vocea sa nu era nici măcar cruzime, ci doar o totală indiferenţă. Fusese omorât un pământean. Ei şi, în ziua aceea mai omorâse o muscă. Total: doi.

Nu primi nici un răspuns. Pola îşi plecase supusă capul, iar Arvardan observa totul cu aviditate.

Ofiţerul imperial nu-i slăbea din ochi. Arătă spre ei cu un gest scurt:

- Controlaţi dacă s-au molipsit.

Un ofiţer, purtând insigna Corpului Medical Imperial, se apropie, examinându-i fără menajamente. Mâna lui înmănuşată îi pipăi cu brutalitate la subţiori şi-i trase de colţurile gurii pentru a le cerceta mucoasa bucală.