Părea să ia asta drept un afront personal.
Arvardan interveni politicos:
- Bine, dar nu se cunoaşte vârsta fiecăruia? Nu se poate depăşi cu prea mult respectiva zi de naştere, nu?
Se aşternu o tăcere deplină, nu lipsită de dispreţ pentru naivitatea vorbitorului.
In sfârşit, cineva încercă plin de tact să pună capăt discuţiei:
- Ei, după şaizeci de ani, viaţa tot nu mai are farmec, îmi închipui.
- Nu şi dac-ai fost fermier, îl contrazise altul energic. După ce-ai trudit la câmp o jumătate de veac, doar nebun să fii să nu jinduieşti după o amânare. Ce justificare pot avea însă funcţionarii, sau oamenii de afaceri?
Bărbatul mai în vârstă, a cărui aniversare matrimonială declanşase întreaga discuţie, se încumetă în sfârşit să-şi spună şi el părerea, încurajat probabil de faptul că
nu avea nimic de pierdut, fiind o victimă iminentă a Şaizeciului.
- Totul depinde de ce relaţii ai, spuse el, clipind cu subînţeles. Cunosc pe cineva care a împlinit şaizeci de ani la un an după Recensământul din 820. Când a fost luat, avea şaizeci şi nouă de ani. Şaizeci şi nouă! Ce ziceţi de asta?
- Cum a reuşit?
- Avea ceva bani, iar fratele său făcea parte din Societatea Stegarilor. Cu o asemenea combinaţie îţi poţi permite orice.
Opinia sa se bucură de aprobare unanimă.
- Ascultaţi, vorbi din nou tânărul cu ţigara, pe acelaşi ton afectat. Am avut un unchi care a trăit un an în plus ― doar un an. Era unul din indivizii ăia egoişti care nu vor s-o ia din loc, cunoaşteţi genul. Puţin le pasă de noi, ceilalţi... Eu nu ştiam de treaba asta, căci altfel, vă rog să mă credeţi, l-aş fi dat în gât, că doar atunci când îţi vine timpul, trebuie să te duci. Aşa e echitabil faţă de tânăra generaţie. In fine, până la urmă l-au prins. Şi prima chestie, ce credeţi? Ne cheamă Confreria, pe mine şi pe fratele meu, întrebându-ne de ce l-am ascuns. La naiba, am răspuns, habar n-am avut; nici unul din ai mei nu ştia. Le-am spus că nu-l văzusem de zece ani. Tata ne-a susţinut şi el. Cu toate astea, tot ne-au amendat cu cinci sute de credite. Aşa-i când n-ai nici un "sfânt".
Pe chipul lui Arvardan se citea o groază crescândă. Nu erau în toate minţile oamenii aceştia, de priveau moartea cu atâta uşurinţă, de-şi urau prietenii şi rudele care încercau să scape de ea? Nu cumva nimerise pe o navă ce transporta nebuni la un azil ― ori la moarte? Sau erau totuşi pământeni normali?
Vecinul îl fixa din nou încruntat, vocea lui întrerupându-i gândurile:
- Ei, amice, ce-nseamnă "din partea aceea"?
- Poftim?
- Te-am întrebat de unde eşti. Ai spus "din partea aceea". Ce-nseamnă asta, mă
rog?
Arvardan se văzu asaltat de privirile tuturor, devenite brusc bănuitoare, îl credeau poate un membru al Societăţii Stegarilor? Văzuseră în întrebările lui nada unui agent provocator?
Răspunse dintr-o pornire de sinceritate:
43
- Nu sunt de pe Pământ. Sunt Bel Arvardan din Baronn, Sectorul Sirius. Pe dumneata cum te cheamă?
Şi-i întinse mâna.
Parcă ar fi aruncat o capsulă cu exploziv atomic în mijlocul navei. Prima expresie de groază mută de pe chipul fiecăruia se transformă repede într-o căutătură
de cumplită ură ce părea să-l străpungă. Bărbatul cu care împărţise locul se ridică
ţeapăn şi se ghemui pe un alt loc, şi perechea ce-l ocupa se înghesui imediat primindu-l alături. Oamenii îi întorceau spatele. Se vedea împresurat de umerii lor ostili. Câteva clipe, Arvardan clocoti de indignare. Să-l trateze pe el astfel nişte pământeni, auzi, pământeni!. Le oferise prietenia sa. El, un sirian, binevoise să se coboare la ei, iar ei îl respinseseră.
Cu un efort de voinţă, reuşi să se calmeze. Era clar că bigotismul nu acţiona niciodată într-un singur sens, că ura hrănea la rându-i ură!
Deveni conştient de prezenţa unei persoane străine şi se întoarse prost dispus:
- Ce este?
Era tânărul cu ţigara. Tocmai îşi aprindea încă una, în timp ce-i spunea:
- Salut. Mă numesc Creen... Nu trebuie să te simţi jignit de ieşiri din astea.
- Nimeni nu mă poate jigni pe mine, îl repezi Arvardan, căruia nu-i prea plăcea compania individului şi nici nu era dispus să primească sfaturi protectoare de la un pământean.
Dar simţul lui Creen nu era suficient de ascuţit pentru a percepe nuanţele mai delicate, îşi aprinse ţigara pufăind cu putere, şi scutură scrumul peste braţul fotoliului, direct în mijlocul culoarului dintre scaune.
- Sunt nişte provinciali! şopti el cu dispreţ. O adunătură de ţărani... Le lipseşte perspectiva galactică. Nu-i lua-n seamă... Uită-te la mine. Eu am o altă filozofie.
Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască, aşa zic eu. Ce-am eu cu extratereştrii? Dacă se poartă bine cu mine, mă port şi eu bine cu ei. Ce naiba... Nu-i vina lor că sunt extratereştri, cum nu-i nici vina mea că m-am născut pe Pământ. Eşti de-acord cu mine?
Şi-l bătu familiar pe braţ.
Arvardan încuviinţă, înfiorându-se la atingerea lui. Contactul cu un om căruia-i părea rău că scăpase prilejul de a grăbi moartea unchiului nu-i producea nici o plăcere, chiar făcând abstracţie de originea planetară.
Creen se rezemă confortabil în fotoliu.
