tot nu mănânci. Am să te silesc să vii acasă.

- Nu te enerva. Am să mănânc. Nu pot întrerupe o experienţă importantă ori de câte ori crezi tu că trebuie să mănânc.

Când ajunse la desert îşi recăpătă buna dispoziţie.

- Nici n-ai idee, spuse el, ce specimen este Schwartz. Ţi-am vorbit despre suturile lui craniene?

- Că sunt primitive. Mi-ai spus.

- Dar asta nu-i tot... Individul are treizeci şi doi de dinţi: câte trei molari sus şi jos, dreapta şi stânga, dintre care unul fals, făcut pare-se cu instrumente rudimentare.

Eu, cel puţin, n-am mai văzut o asemenea lucrare, fixată de dinţii alăturaţi prin suporţi de metal, în loc să fie grefată direct pe maxilar... Dar spune tu dacă ai mai văzut pe cineva cu treizeci şi doi de dinţi?

- Nu obişnuiesc să număr dinţii oamenilor, tată. Câţi trebuie să fie, douăzeci şi opt?

46

- Exact, chiar atâţia... Şi încă n-am terminat. Ieri i-am făcut un examen intern.

Ce crezi c-am descoperit?... Ghiceşte!

- Intestine?

- Pola, ţii cu tot dinadinsul să mă superi, dar nu-mi pasă. Nu-i nevoie să ghiceşti.

Am să-ţi spun eu. Schwartz are un apendice vermicular lung de nouă centimetri, care e deschis. Galaxie Mare! Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Am verificat la Facultatea de Medicină ― cu precauţie, desigur ― şi mi s-a confirmat că apendicele nu e niciodată

mai lung de un centimetru şi jumătate şi nu e niciodată deschis.

- Şi ce-i cu asta?

- Cum, înseamnă că avem un caz de atavism total, o adevărata fosilă vie.

Doctorul Shekt se ridicase de pe scaun, păşind grăbit până la perete şi înapoi.

- Ascultă ce-ţi spun, Pola, cred că n-ar trebui să renunţăm la Schwartz. E un specimen prea valoros.

- Nu, nu, tată, se repezi Pola, nu poţi face acest lucru. I-ai promis fermierului să

i-l înapoiezi şi trebuie să-ţi ţii cuvântul, măcar şi de dragul lui Schwartz. E nefericit aici.

- Nefericit! De ce, doar îl tratăm ca pe un extraterestru bogat.

- Ce importanţă are? Bietul om e obişnuit la fermă, cu ai săi. A trăit acolo o viaţă întreagă. Acum a avut o experienţă îngrozitoare ― dureroasă, din câte ştiu ― şi mintea îi funcţionează diferit. Nu-i putem cere să înţeleagă. Trebuie să avem în vedere drepturile sale omeneşti şi să-l înapoiem familiei.

- Dar, Pola, pentru cauza ştiinţei...

- O, gogoşi! Ce mă interesează pe mine cauza ştiinţei? Ce crezi că ar spune Confreria dacă ar afla de experienţele tale neautorizate? Lor crezi că le pasă de ştiinţă? Gândeşte-te la tine însuţi, dacă nu la Schwartz. Cu cât îl ţii mai mult, cu atât creşte pericolul să fii prins. Îl trimiţi acasă mâine seară, aşa cum ai hotărât iniţial, ne-am înţeles?... Cobor acum să văd dacă doreşte ceva înainte de cină.

În mai puţin de cinci minute era însă înapoi, albă la faţă ca varul.

- Tată, a dispărut.

- Cine a dispărut? tresări Shekt.

- Schwartz, strigă ea, aproape plângând. Probabil c-ai uitat să încui uşa la plecare.

Shekt săh în picioare, întinzând mâna să nu cadă.

- De când?

- Nu ştiu, dar nu poate fi mult de-atunci. Când ai fost la el ultima oară?

- Nu-i nici un sfert de ceas de atunci. Sosisem doar cu câteva minute înaintea ta.

Pola se decise brusc.

- Am să alerg după el. Probabil că rătăceşte prin împrejurimi. Rămâi aici. Dacă-l găseşte altcineva, nu trebuie să-l asocieze cu dumneata, înţelegi?

Shekt nu putu decât să încuviinţeze, mut.

Schimbând închisoarea spitalului cu oraşul din exterior, Joseph Schwartz nu se simţea defel mai optimist. Nu se amăgea zicându-şi că ar avea vreun plan de acţiune.

Era pe deplin conştient de faptul că acţiona la întâmplare.

47

Dacă totuşi exista şi un imbold raţional, acesta era speranţa de a întâlni eventual vreun aspect al realităţii graţie căruia să-şi recapete memoria rătăcitoare. Era acum pe deplin convins că suferise o amnezie.

Primul contact cu realitatea a fost însă descurajator. La lumina soarelui din după-amiaza târzie, Chica lucea de un alb imaculat. Clădirile erau construite parcă

din porţelan, aidoma căsuţei de fermier pe care-o întâlnise prima dată. Ceva în străfundurile conştiinţei îi spunea că oraşele trebuie să fie de un brun roşcat şi mult mai murdare. Era sigur de asta.

Mergea încet. Avea sentimentul nedefinit că nu va fi ţinta unei urmăriri sistematice. De unde o ştia, n-ar fi putut spune, în ultimele zile constatase că era mult mai sensibil la "atmosfera" din jur, că percepea totul cu o neobişnuită acuitate. Era una din ciudăţeniile minţii sale de când... de când...

Gândul rătăcea fără rost. În orice caz, atmosfera de la spital era încărcată de taină şi parcă şi de teamă. Nu aveau deci să-l urmărească cu surle şi trâmbiţe. Ştia acest lucru. De unde? Era acest atribut al minţii sale obişnuit în cazurile de amnezie?

Traversă încă o intersecţie. Vehiculele erau relativ puţine. Pietonii erau...

pietoni. Purtau haine cam caraghioase: fără cusături, fără nasturi, colorate. Dar aşa erau şi ale lui. Se întrebă unde erau hainele sale vechi, se întrebă dacă avusese într-adevăr vreodată hainele de care îşi amintea. E greu să mai fii sigur de ceva când ajungi să te îndoieşti de memoria ta în general. Şi totuşi, îşi amintea aşa de bine de soţia lui, de copii. Nu puteau fi simple închipuiri. Se opri în mijlocul drumului pentru a-şi regăsi cumpătul. Poate erau imagini deformate ale unor persoane reale din această lume, aparent atât de ireală, şi pe care trebuia să le găsească.

Trecătorii se izbeau de el şi unii bombăniră supăraţi. Porni din nou. Îi răsări deodată în minte gândul că-i este foame, sau avea să-i fie în curând, şi că nu avea nici un ban. Privi în jur. Nu se zărea nimic ce-ar fi putut semăna cu un restaurant. Dar cine ştie? Doar nu putea citi firmele.

Îşi arunca privirea prin geamurile tuturor magazinelor pe lângă care trecea...

într-unul zări nişte mese micuţe, îngropate în firide. La una şedeau doi bărbaţi, la alta unul singur. Toţi trei mâncau. Cel puţin în această privinţă nu se schimbase nimic. A mânca însemna tot a mesteca şi a înghiţi.

Intră şi câteva clipe rămase pironit locului, complet uluit. Nu era nici urmă de casă sau de bucătărie, sau de vreo operaţiune care să însemne prepararea mâncării.