Întoarse problema pe toate părţile. La urma urmelor, cine era acest pacient?
Campania pentru recrutarea de voluntari fusese condusă cu grijă. Scopul ei era de-a oferi suficientă informaţie, ca şi de a înlătura bănuielile unor virtuali spioni imperiali, fără însă a încuraja cu adevărat voluntariatul. Societatea Stegarilor îşi trimitea oamenii ei la tratament ― şi cu asta basta.
32
Atunci, cine îl trimisese pe acel om? Societatea Stegarilor, pentru a verifica loialitatea lui Shekt?
Sau era Shekt un trădător? Stătuse închis în birou mai devreme cu cineva în haine voluminoase ― aşa cum poarta extratereştrii de teama contaminării radioactive.
Şi într-un caz şi-n celălalt, Shekt putea fi înfundat: şi de ce să se lase târât odată
cu el? Era tânăr, având în faţa lui aproape patru decenii de viaţă. De ce să anticipeze Şaizeciul?
În plus, ar fi fost avansat... Iar Shekt era atât de bătrân. La următorul recensământ avea să fie luat oricum, aşa că nu-i făcea cine ştie ce rău. Practic, deloc.
Hotărârea era luată, întinse mâna după aparatul de transmisiune şi formă cifrul ce-l punea în legătură directă cu cabinetul particular al Înaltului Ministru al Pământului. După împărat şi Guvernator, acesta avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor oamenilor de pe Pământ.
Era din nou seară când impresiile ceţoase din mintea lui Schwartz începură să
prindă contur, răzbătând prin durerea ascuţită. Îşi aminti de călătoria spre clădirile joase, îngrămădite, de pe malul lacului, apoi de lunga aşteptare, ghemuit în spatele maşinii.
Şi apoi... ce? Mintea sa vâna lacomă imaginile leneşe... Da, veniseră să-l ia.
Fusese dus într-o cameră cu instrumente şi cadrane şi cele două pilule... Asta era. Ii dăduseră nişte pilule, iar el le luase bucuros. Ce avea de pierdut? Dacă l-ar fi otrăvit, i-ar fi făcut o favoare.
Şi după aceea... nimic.
Ba da! Izolate străfulgerări în conştiinţă... Oameni care se aplecau asupra lui...
Deodată îşi aminti de senzaţia rece a stetoscopului pe piept... O fată îi dăduse să
mănânce.
Îl fulgeră deodată gândul că fusese operat şi, cuprins de panică, aruncă brusc cearceafurile de pe el şi se ridică în capul oaselor.
O fată se repezi imediat la el, punându-i mâinile pe umeri şi împingându-l înapoi pe pernă. Spunea ceva pentru a-l linişti, dar n-o înţelegea. Se încorda, încercând să se opună braţelor ei subţiri, dar în zadar. Nu avea suficientă putere.
Îşi ridică mâinile în dreptul ochilor. Păreau normale, îşi mişcă picioarele sub cearceafuri. Nu fuseseră amputate.
Se întoarse spre fată şi-i vorbi fără prea mare speranţă.
- Tu cel puţin mă înţelegi? Ştii unde mă aflu?
Nu-şi recunoştea propria voce.
Fata zâmbi şi-şi revărsă asupra lui un torent de sunete plăcute, dar fără sens.
Schwartz gemu. Intră apoi bărbatul în vârstă, cel care-i dăduse pilulele. Cei doi vorbiră între ei o vreme, după care, întorcându-se, fata arătă înspre buzele lui, îndemnându-l să vorbească.
- Poftim? întrebă Schwartz.
Ea dădu repede din cap, cu chipul strălucind de bucurie. Fără să vrea, Schwartz simţi că-i face plăcere să-l privească.
- Vrei să vorbesc?
33
Bărbatul se aşeză alături pe pat şi-i făcu semn să deschidă gura. Aaa... făcu el, iar Schwartz repetă: aaa... Degetele străinului îi lunecau pe gât, masându-i mărul lui Adam.
- Ce este, se burzului Schwartz când apăsarea încetă. Vă surprinde că vorbesc?
Drept cine mă luaţi?
Zilele treceau şi Schwartz învăţă câteva cuvinte. Bărbatul era doctorul Shekt ―
primul om pe care-l ştia după nume de când păşise peste păpuşa de cârpe. Fata era Pola, fiica lui. Schwartz descoperi că nu mai avea nevoie să se bărbierească. Nu-i mai creştea păr pe faţă. Descoperirea îl sperie. Oare îi crescuse vreodată?
Puterea îi revenea cu repeziciune, îl lăsau acum să se îmbrace şi să umble prin cameră şi-i dădeau să mănânce şi altceva pe lângă terci.
Să fi fost vorba de o amnezie? Pentru asta îl tratau? Era lumea asta normală, firească, în timp ce lumea pe care şi-o amintea nu era decât închipuirea unui creier bolnav?
Nu-l lăsau niciodată să iasă din cameră, nici măcar pe coridor. Era prizonier deci? Comisese poate o crimă?
Nu există singurătate mai cumplită decât a aceluia care rătăceşte fără sens pe coridoarele întortocheate ale propriei sale minţi, în temniţa căreia nimeni nu poate pătrunde să-l salveze. Nu există om mai neajutorat decât cel ce şi-a pierdut memoria.
Pola se distra învăţându-l cuvinte. Pe el nu-l uimea uşurinţa cu care le reţinea, îşi amintea că avusese o memorie extraordinară, în această privinţă, cel puţin, se pare că nu se înşela. După două zile, înţelegea propoziţii simple. După trei, se putea face înţeles.
În a treia zi fu de-a dreptul uluit. Shekt îl învăţa să socotească şi-l punea să
