In cea de-a şasea zi de la sosirea pe Everest, se îmbarcă pe cea mai mare navă

stratosferică cu reacţie a Companiei de Zbor Terriene, cu destinaţia Washenn ―

capitala Pământului.

Dacă preferase o cursă obişnuită rapidului crucişător spaţial pus la dispoziţia sa de Ennius, aceasta se datora unei legitime curiozităţi de străin şi arheolog pentru viaţa obişnuită a locuitorilor de pe o planetă ca Pământul.

Mai exista însă un motiv.

Arvardan era din Sectorul Sirian, cunoscut pentru antiterrismul său în întreaga Galaxie. Şi totuşi, îi plăcea să creadă că nu se lăsase orbit de această prejudecată. Ca om de ştiinţă, ca arheolog, nu-şi putea permite. Sigur, se obişnuise să-şi reprezinte pământenii în anumite tipare caricaturale, şi chiar şi acum cuvântul "pământean" îi suna urât. Nu era însă realmente pornit împotriva lor.

Cel puţin, nu în mod conştient. De exemplu, dacă vreodată se întâmplase ca un pământean să-şi exprime dorinţa de a lua parte la o expediţie de-a sa sau de a lucra pentru el într-o calitate oarecare ― şi dacă şi avea pregătirea şi capacitatea necesare

― îl primea. Dacă exista un post vacant, totul se aranja. Şi, desigur, dacă asta nu deranja prea mult pe ceilalţi membri ai expediţiei. Aici era cuiul. De obicei, colegii săi obiectau şi atunci ce mai putea face?

Acum, reflectă el, nu ar fi avut nimic împotrivă să ia masa cu un pământean, sau, la nevoie, chiar să împartă camera cu el, dacă respectivul era destul de curat şi de sănătos. De fapt, gândi el, l-ar fi tratat ca pe oricare altul. Desigur, nu putea nega faptul că un pământean rămânea pentru el un pământean. N-avea ce face. Era rezultatul unei copilării petrecute într-un mediu pătruns de o intoleranţă atât de totală, încât nici nu mai era percepută ca atare, iar axiomele lui îţi deveneau o a doua natură.

Abia când te detaşai de lumea aceea îţi dădeai seama de fanatismul ei.

40

Acum avea prilejul să se pună la încercare. Era înconjurat în exclusivitate de pământeni şi se simţea perfect normal ― aproape. Ei, doar ceva mai conştient de sine.

Privi în jur, la figurile comune ale celorlalţi pasageri. Exista credinţa că

pământenii sunt altfel decât lumea cealaltă, dar, se întrebă el, i-ar fi putut deosebi dacă i-ar fi întâlnit undeva, din întâmplare? Nu, îşi zise. Femeile nu arătau rău...

Arvardan se încruntă. Exista totuşi o limită a toleranţei. Mezalianţele, de exemplu, erau excluse.

Chiar şi aeronava era, din punctul său de vedere, o construcţie deficitară.

Funcţiona, e drept, pe bază de energie atomică, dar principiul nu era nici pe departe corect aplicat. Reactorul, de exemplu, nu era perfect izolat. Realiză însă că, pentru pământeni, prezenţa întâmplătoare a unor raze gamma în atmosferă şi a unei mai mari densităţi neutronice s-ar fi putut să conteze mai puţin.

Fu atras apoi de priveliştea ce-i desfăta privirea. De la purpuriul întunecat al limitei superioare a stratosferei, Pământul oferea un spectacol fabulos. Suprafaţa sa, înecată în ceaţă, întreruptă ici şi colo de petecele norilor însoriţi, părea un deşert portocaliu. În urma lor rămânea pânza pufoasă a nopţii, ale cărei umbre întunecate erau alungate din loc în loc de strălucirea zonelor radioactive.

Atenţia îi fu deodată atrasă de râsetele celorlalţi. Centrul veseliei generale părea să fie un cuplu în vârstă. Arătau destul de robuşti amândoi şi erau tot un zâmbet.

Arvardan îşi atinse vecinul cu cotul:

- Despre ce-i vorba?

Vecinul se opri din râs pentru a-i răspunde:

- Sunt căsătoriţi de patruzeci de ani şi acum fac Turul.

- Turul...?

- Da, nu ştii? Turul în jurul Pământului.

Bătrânelul, cu chipul îmbujorat de plăcere, îşi povestea întâmplările şi impresiile. Soţia sa intervenea din când în când, făcând precizări minuţioase, lipsite de orice importanţă, dar emise şi acceptate cu cea mai bună dispoziţie. Ceilalţi ascultau cu mare atenţie, încât Arvardan îşi zise că pământenii sunt la fel de buni şi omenoşi ca orice alt popor din Galaxie.

Cineva întrebă:

- Şi când suntpţi programaţi pentru Şaizeci?

- Cam peste o lună, veni repede răspunsul, iar cel ce-l dăduse nu părea nici surprins, nici indispus. Pe şaisprezece noiembrie.

- Ei, continuă cel ce pusese întrebarea, sper să aveţi o zi frumoasă. Tatei i-a venit vremea într-o blestemată zi ploioasă ― nici c-am mai văzut una la fel. Eu îl însoţeam ― ştiţi cum e, într-o asemenea zi nu vrei să fii singur― iar el s-a plâns de ploaie tot timpul drumului. Eram într-o maşină deschisă, aşa că ne-a udat până la piele. ― "Ascultă", i-am zis, "de ce te plângi dumneata, tată? Doar eu sunt cel care trebuie să se întoarcă."

Se stârni un hohot general, căruia cuplul aniversat i se alătură din toată inima.

Pe Arvardan îl treceau fiori, pe măsură ce o bănuială îngrozitoare i se cuibărea în suflet. Se adresă vecinului său:

41

- Acest Şaizeci despre care se vorbeşte aici înseamnă cumva eutanasie? Adică la şaizecea aniversare eşti înlăturat, nu?

Vocea lui Arvardan scăzu uşor când vecinul său, înăbuşindu-şi ultimul hohot de râs, se întoarse către el şi-l fixă cu o privire lungă şi bănuitoare.

- Dar dumneata ce crezi că înseamnă? îi zise acesta în cele din urmă.

Arvardan făcu un gest nelămurit şi zâmbi prosteşte. Aflase de acest obicei, dar numai într-un mod teoretic. Ceva ce sta scris într-o carte. Ceva ce constituia subiectul unei dizertaţii. Abia acum era pătruns de faptul că era o realitate ce se aplica unor fiinţe omeneşti, că bărbaţii şi femeile ce-l înconjurau nu aveau voie, după datină, să

trăiască peste vârsta de şaizeci de ani.

Bărbatul de lângă el îl fixa încă.

- Ei, amice, dar de unde eşti? Acolo, la voi nu se ştie de Şaizeci?

- Noi îi spunem Scadenţă, îngână Arvardan cu voce stinsă. Sunt din partea aceea, şi arătă cu degetul undeva, în spate.

După o vreme, celălalt îşi retrase privirea grea, întrebătoare. Arvardan îşi ţugui buzele dispreţuitor. Oamenii aceştia erau bănuitori. Cel puţin, din acest punct de vedere, caricatura corespundea realităţii.

Bătrânelul vorbea din nou, arătând spre joviala sa consoartă:

- Merge şi ea cu mine. Ii vine rândul abia peste trei luni, dar zice că n-are rost să

mai aştepte şi că putem foarte bine să plecăm împreună. Nu-i aşa, Chubby?

- O, desigur, ganguri ea, rumenindu-se la chip. Copiii noştri sunt toţi căsătoriţi şi la casele lor. Le-aş fi o povară. Şi pe urmă, viaţa tot n-ar mai avea nici un farmec fără

bătrânelul meu, aşa că o să ne ducem odată.

La aceste cuvinte, pasagerii se afundară în tot felul de calcule cu privire la timpul ce rămânea fiecăruia ― un proces complicat, necesitând transformări de luni în zile ― ce iscară tot felul de dispute între cuplurile respective.

Un individ mărunt, purtând nişte haine strânse pe corp, cu o expresie îndârjită

pe faţă spuse pe un ton ferm: