- Ce este, se burzului Schwartz când apăsarea încetă. Vă surprinde că vorbesc?

Drept cine mă luaţi?

Zilele treceau şi Schwartz învăţă câteva cuvinte. Bărbatul era doctorul Shekt ―

primul om pe care-l ştia după nume de când păşise peste păpuşa de cârpe. Fata era Pola, fiica lui. Schwartz descoperi că nu mai avea nevoie să se bărbierească. Nu-i mai creştea păr pe faţă. Descoperirea îl sperie. Oare îi crescuse vreodată?

Puterea îi revenea cu repeziciune, îl lăsau acum să se îmbrace şi să umble prin cameră şi-i dădeau să mănânce şi altceva pe lângă terci.

Să fi fost vorba de o amnezie? Pentru asta îl tratau? Era lumea asta normală, firească, în timp ce lumea pe care şi-o amintea nu era decât închipuirea unui creier bolnav?

Nu-l lăsau niciodată să iasă din cameră, nici măcar pe coridor. Era prizonier deci? Comisese poate o crimă?

Nu există singurătate mai cumplită decât a aceluia care rătăceşte fără sens pe coridoarele întortocheate ale propriei sale minţi, în temniţa căreia nimeni nu poate pătrunde să-l salveze. Nu există om mai neajutorat decât cel ce şi-a pierdut memoria.

Pola se distra învăţându-l cuvinte. Pe el nu-l uimea uşurinţa cu care le reţinea, îşi amintea că avusese o memorie extraordinară, în această privinţă, cel puţin, se pare că nu se înşela. După două zile, înţelegea propoziţii simple. După trei, se putea face înţeles.

În a treia zi fu de-a dreptul uluit. Shekt îl învăţa să socotească şi-l punea să

rezolve exerciţii. Schwartz răspundea, iar Shekt verifica timpul cu ajutorul unui cronometru şi-l înregistra cu mişcări rapide de stilou. La un moment dat, Shekt îi explică noţiunea de "logaritm" şi-i ceru să-i spună logaritmul lui doi.

Schwartz îşi căută cuvintele. Vocabularul îi era încă foarte restrâns, aşa că

trebuia să-l completeze prin gesturi.

- Eu... nu... spune. Răspuns... nu... număr.

Shekt încuviinţă încântat:

- Nu e un număr întreg. Parte dintr-unul, parte dintr-altul.

Schwartz înţelese că Shekt îi confirmase răspunsul: nu era un număr întreg, ci fracţionar. Continuă:

- Zero virgulă trei zero unu zero trei... şi... multe... numere.

- De ajuns!

Rămase înmărmurit. Cum de ştiuse răspunsul? Era sigur că nu mai auzise niciodată de logaritmi, şi totuşi răspunsul îi venise în minte de îndată ce auzise întrebarea. Habar n-avea cum calculase. Ca şi cum mintea sa ar fi fost o entitate independentă, vorbind prin gura lui.

Sau poate fusese matematician înainte de a-şi pierde memoria?

Aşteptarea i se părea din ce în ce mai grea. Simţea că trebuie să iasă în lume, silind-o să-i dea un răspuns. Nu-l putea afla stând închis în această cameră unde (gândul îl săgeta brusc) nu era decât un cobai.

34

Şansa i se oferi în cea de-a şasea zi. Începură să aibă prea multă încredere în el şi odată, la plecare, Shekt nu mai încuie uşa. Dacă de obicei uşa se închidea atât de etanş încât dispărea până şi linia ce-o delimita de perete, de data asta ea lăsa liber un spaţiu de aproape o jumătate de centimetru.

Aşteptă puţin pentru a se asigura că Shekt nu avea să revină imediat şi apoi îşi duse mâna în dreptul luminiţei ce pâlpâia uşor, cum îi văzuse pe ei făcând. Uşa se deschise lin, fără zgomot.... Coridorul era gol.

Aşa reuşi Schwartz să "evadeze".

Nu avea cum să ştie că, în timpul celor şase zile ale şederii sale aici, se aflase tot timpul sub supravegherea unor agenţi ai Societăţii Stegarilor.

CAPITOLUL VI

TEMERI ÎN NOAPTE

Noaptea, palatul Guvernatorului era ca un tărâm de basm. Florile nopţii (toate aduse de pe alte planete) îşi deschideau petalele albe, cărnoase, în ghirlande ce-şi trimiteau miresmele delicate până la zidurile palatului, în lumina polarizată a lunii, împletiturile de silicaţi artificiali, încrustate cu măiestrie în aliajul de aluminiu fără

pată din care era construit palatul, aruncau o lumină violacee pe luciul metalic din jur.

Ennius privi la stele. Pentru el, doar ele erau cu adevărat frumoase ― pentru că

însemnau Imperiul

Firmamentul Pământului era de un tip intermediar. Nu avea strălucirea insuportabilă a cerurilor din Lumile Centrale, unde stelele se întreceau unele pe altele într-o competiţie orbitoare, spulberând întunecimea nopţii într-o explozie de lumină.

Nu avea nici măreţia solitară a boltelor de la periferie, unde pânza de întuneric era rareori întreruptă de luciul palid al vreunei stele orfane. Galaxia apărea acolo ca o lentilă lăptoasă, cu stelele pierdute într-o pulbere diamantină.

De pe Pământ vedeai deodată două mii de stele. Ennius privi la Sirius, în jurul căruia gravita una din cele zece planete, foarte populate, ale Galaxiei.

Era Arcturus, capitala sectorului în care se născuse el. Soarele de pe Trantor, capitala Imperiului, era pierdut undeva în Calea Lactee. Chiar şi la telescop nu apărea decât ca o lumină puternică.

Simţi atingerea uşoară a unei mâini, şi mâna sa se ridică s-o cuprindă.

- Flora? şopti el.

- Ea, din fericire, sună vocea uşor amuzată a soţiei sale. Ştii că n-ai dormit de când te-ai întors din Chica? Şi mai ştii că e aproape ziuă?... Să-ţi comand micul dejun aici?

- De ce nu?

Îi zâmbi tandru, încercând să descopere în întuneric bucla de păr castaniu ce-i luneca pe obraz.

- Şi trebuie să veghezi alături de mine, întunecând cei mai frumoşi ochi din Galaxie?

Flora îşi eliberă şuviţa şi-i răspunse blând:

35

- Te străduieşti chiar tu să-i umbreşti cu dulcegăriile tale. Te-am mai văzut însă

în starea asta, încât să nu-ţi închipui că mă poţi păcăli. Ce griji te-au ţinut treaz, dragul meu?

- Cele obişnuite. Că te-am înmormântat aici când orice curte de vicerege din Galaxie s-ar mândri cu tine.

- Ei, lasă! Haide, Ennius, nu încerca să mă duci.

Ennius clătină din cap.