- Dar Shekt dragă, teoria după care pământenii sunt ei înşişi radioactivi nu are chiar nici o bază ştiinţifică?
- Bineînţeles că suntem radioactivi. Cum s-ar putea altfel? Aşa eşti şi dumneata.
Aşa sunt toţi locuitorii sutelor de milioane de planete ale Imperiului. Noi, într-o măsură mai mare, recunosc, dar nu într-atât încât să facem rău cuiva.
- Din păcate, locuitorul mediu al Galaxiei gândeşte altfel şi nu e dispus să
verifice pe propria-i piele. Pe lângă asta...
- Pe lângă asta, vrei să spui, noi suntem diferiţi. Noi nu suntem nişte fiinţe umane deoarece suferim mutaţii mai rapide din cauza radiaţiilor atomice şi ne-am schimbat deci în multe privinţe... Nici asta nu s-a dovedit.
- Dar se crede.
- Şi cât timp se crede acest lucru, domnule Guvernator, şi cât timp noi, cei de pe Pământ, suntem trataţi ca nişte paria, veţi continua să vedeţi la noi trăsăturile de care vă plângeţi. Dacă ne loviţi fără milă, e de mirare că răspundem cu aceeaşi monedă?
Dacă ne urâţi, aşa cum ne urâţi, vă puteţi plânge că vă urâm la rândul nostru? Nu, nu, suntem mult mai curând victime decât călăi.
Ennius era mâhnit că stârnise atâta mânie. Chiar şi cei mai buni dintre pământeni, gândi el, au acest păcat, ura Pământului împotriva întregului Univers.
Vorbi plin de tact:
- Shekt, iartă-mi bădărănia. Pune-o pe seama tinereţii şi exasperării mele. Ai în faţa dumitale un biet om de patruzeci de ani ― o vârstă la care eşti încă un papă-lapte în diplomaţie ― care îşi macină anii de ucenicie pe Pământ. Pot trece ani până să-şi amintească de mine imbecilii de la biroul Provinciilor Spaţiale şi să mă promoveze, mutându-mă din acest post îngrozitor. Aşa că amândoi suntem prizonieri ai Pământului şi cetăţeni ai universului spiritului unde nu există deosebiri nici de planete, nici de caracteristici fizice. Hai să dăm mâna, aşadar, şi să fim prieteni.
Cutele de pe chipul lui Shekt dispărură, sau mai bine zis, fură înlocuite de altele ce indicau buna dispoziţie. Apoi râse de-a dreptul.
23
- Cuvintele sunt pline de umilinţă, dar tonul e tot al diplomatului imperial. Eşti un actor slab, domnule Guvernator.
- Dă-mi o replică atunci, jucând rolul unui foarte bun profesor, şi povesteşte-mi despre sinapsificatorul dumitale.
Shekt tresări vizibil şi se încruntă.
- Cum, ai auzit de acest instrument? Nu eşti deci numai administrator, eşti şi fizician?
- Mă interesează toate domeniile cunoaşterii. Vorbesc serios, Shekt, chiar aş
vrea să ştiu.
Fizicianul îl examină nehotărât. Se ridică şi-şi pişcă gânditor buza cu degetele noduroase.
- Nici nu ştiu de unde să încep.
- Dacă te întreb de la ce punct al teoriei matematice ar trebui să începi, sunt în măsură să-ţi rezolv dilema: las-o baltă. Nu înţeleg nimic din funcţiile şi tensorii şi nu mai ştiu ce încă alţi termeni.
Ochii lui Shekt scânteiară brusc.
- Ei, rezumându-ne atunci la partea descriptivă, sinapsificatorul este un mecanism menit să perfecţioneze capacitatea omului de a învăţa.
- A omului? Aşa! Şi funcţionează?
- Asta aş vrea să ştiu şi eu. Mai e nevoie încă de multă muncă. Îţi voi furniza datele esenţiale, domnule Guvernator, ca să-ţi faci singur o părere. Sistemul nervos al oamenilor ― ca şi al animalelor ― este alcătuit dintr-o materie neuroproteică. Ea constă din molecule uriaşe, aflate într-un echilibru electric foarte instabil. Cel mai uşor stimul e suficient pentru a tulbura echilibrul uneia, care se reface, tulburându-l pe acela al următoarei, şi tot aşa până se ajunge la creier. Creierul însuşi este o masă
imensă de molecule similare, conectate între ele în toate modurile posibile. Cum în creier există un număr de aproximativ zece la puterea douăzecea asemenea neuroproteine ― adică unu urmat de douăzeci de zerouri ― numărul combinaţiilor posibile este de ordinul lui zece factorial la puterea douăzecea, Acesta e un număr atât de mare, încât dacă toţi electronii şi protonii din univers ar deveni universuri în sine, atunci numărul electronilor şi protonilor din toate aceste universuri noi încă n-ar însemna nimic în comparaţie cu... Mă urmăreşti?
- Nici măcar un cuvânt, slavă Stelelor! Şi de-aş încerca, aş lătra ca un câine de tare ce m-ar durea mintea.
- Hm! Ei, în orice caz, ceea ce numim impuls nervos nu este altceva decât dezechilibrul electronic ce se propagă de-a lungul nervilor până la creier şi de la creier înapoi, prin nervi. Asta înţelegi?
- Da.
- Binecuvântat fie-ţi geniul! În interiorul celulelor nervoase, impulsul se propagă rapid, deoarece neuroproteinele sunt practic în contact. Totuşi, celulele nervoase sunt despărţite între ele printr-un perete foarte subţire de ţesut de altă natură.
Cu alte cuvinte, două celule nervoase vecine nu sunt perfect conectate.
- A, făcu Ennius, iar impulsul nervos trebuie să sară peste această barieră.
- Întocmai! În funcţie de mărimea sa, peretele despărţitor, numit sinapsă, diminuează forţa impulsului şi-i încetineşte viteza de propagare. Acest lucru e valabil 24
şi pentru creier. Acum încearcă să-ţi imaginezi ce s-ar întâmpla dacă, printr-un mijloc oarecare, s-ar micşora constanta dielectrică a sinapsei.
- Constanta, cum ai zis?
- Vreau să spun, capacitatea izolatoare a peretelui despărţitor. Dacă aceasta ar fi micşorată, impulsul ar sări mai uşor peste intervalul respectiv. Ai gândi mai rapid, ai învăţa mai uşor.
- Revin atunci la prima mea întrebare: funcţionează instrumentul?
- L-am încercat pe animale.
