Arbin înghiţi cu greu, iar Shekt încuviinţă grav.

- E un muncitor harnic, domnule, şi un bun muncitor ― am avut un fiu, ştiţi, dar a murit ― şi nevastă-mea, săraca, şi eu, vedeţi, avem nevoie de ajutor ― ea nu se simte prea bine ― cu greu ne-am descurca fără el.

Simţea că toată povestea era o cumplită harababură. Savantul uscăţiv din faţa sa dădu însă din cap aprobator.

- Şi ruda asta vrei s-o tratezi?

- Da, sigur, credeam că v-am spus... vă rog să mă iertaţi că mi-a luat atâta timp.

Vedeţi, bietul om nu e tocmai... întreg la minte. Se corectă însă speriat: Nu e bolnav, înţelegeţi. Nu e redus mintal, încât să trebuiască să fie înlăturat. E doar mai încet la minte. Ştiţi, nu vorbeşte.

- Nu vorbeşte? Shekt părea surprins.

- O... ba da. Dar nu vrea. Nu vorbeşte bine.

Shekt şovăia.

- Şi vrei sinapsificatorul să-i ajute gândirea, nu?

Arbin încuviinţă fără grabă:

- Dacă s-ar gândi oleacă mai mult, domnule, ar putea s-o înlocuiască pe nevastă-mea la unele treburi.

- S-ar putea să moară. Ştii asta?

Arbin îl privi neajutorat, frângându-şi degetele cu furie.

- Am nevoie de asentimentul lui, spuse Shekt.

Fermierul clătină din cap îndărătnic.

- N-o să înţeleagă. Apoi începu să vorbească repede, întretăiat: Vă rog, domnule, sunt sigur că mă veţi înţelege. Nu păreţi omul care să nu ştie ce-nseamnă o viaţă aspră. Omul acesta îmbătrâneşte. Nu-i vorba de Şaizeci, ştiţi, dar dacă la următorul recensământ o să-l găsească înapoiat mintal şi o să ni-l ia? Nu vrem să-l pierdem, de aceea l-am adus la dumneavoastră. Motivul pentru care mă ascund e că, poate ― ochii lui Arbin se rotiră fără voie în jurul camerei, încercând să străbată

pereţii printr-un simplu efort de voinţă, pentru a vedea dacă ascultă cineva dincolo de ei ― poate Stegarilor nu le-ar place ce fac. Poate încercarea de a salva un om năpăstuit e împotriva Datinilor, dar viaţa e grea, domnule... Şi v-ar fi şi dumneavoastră de folos. Doar aţi cerut voluntari.

- Desigur. Unde e ruda dumitale?

Arbin îşi luă inima în dinţi.

- Afară, în biciclul meu, dacă nu l-o fi găsit cineva. N-ar fi în stare să se descurce dacă l-ar fi găsit...

- Ei, să sperăm că n-a păţit nimic. Mergem imediat acolo şi aducem maşina în garajul de la subsol. O să am grijă ca nimeni să nu ştie de prezenţa lui, în afara noastră şi a asistenţilor mei. Şi te asigur că nu vei avea nici un fel de necazuri cu Confreria.

Braţul lui Shekt se lăsă prieteneşte pe umărul lui Arbin, care surâse crispat.

Fermierul simţi de parcă i s-ar fi slăbit o funie ce-i strângea gâtul.

28

Shekt examina omul rotofei şi chel de pe canapea. Era inconştient, respira adânc şi regulat. Vorbise neinteligibil, nu înţelesese nimic din ceea ce i se spusese. Şi totuşi, nu descoperise nici unul din stigmatele fizice ale oligofreniei. Pentru un bătrân, reflexele erau normale.

Bătrân! Hm!

Privi înspre Arbin, care examina totul cu ochi de vultur.

- Eşti de acord să-i facem analiza oaselor?

- Nu, strigă acesta. Apoi, ceva mai potolit: Nu vreau nimic din ce-ar putea servi la o identificare.

- Ne-ar ajuta... înţelegi, am fi mai siguri dacă i-am cunoaşte vârsta...

- Are cincizeci de ani, spuse Arbin repede.

Fizicianul ridică din umeri. N-avea importanţă. Privi din nou la pacientul adormit. Când fusese adus înăuntru, arăta deprimat, indiferent la ce se întâmpla cu el.

Nici pilulele hipnotice nu-i treziseră aparent vreo suspiciune, îi fuseseră oferite, iar el, cu un zâmbet spasmodic, le înghiţise.

Tehnicianul împinse înăuntru ultima din piesele greoaie ce alcătuiau sinapsificatorul. La apăsarea unui buton, sticla polarizată din care erau confecţionate geamurile sălii de operaţie suferi o restructurare moleculară, devenind opacă.

Singura lumină din cameră îşi revărsa strălucirea rece asupra pacientului, suspendat acum în câmpul diamagnetic cu o putere de sute de kilowaţi ce se forma la câţiva centimetri deasupra mesei de operaţie.

Arbin rămase în întuneric, neînţelegând nimic, dar ferm hotărât să împiedice, măcar prin prezenţa sa, cine ştie ce stratagemă malefică.

Fizicienii nu-i dădeau nici o atenţie. Se fixau electrozii în jurul craniului pacientului. Era o treabă complicată. Mai întâi se studia atent forma craniului, prin metoda Ullster, identificându-se şanţurile întortocheate, bine sudate. Shekt zâmbi în sinea sa. Fisurile craniene nu erau un indiciu absolut al vârstei, dar în acest caz erau edificatoare. Omul avea mai mult de cincizeci de ani, nu aşa cum pretindea fermierul.

O clipă mai târziu nu mai zâmbea. Se încruntă. Ceva nu era în regulă cu fisurile acelea. Păreau ciudate... nu tocmai... Pe moment fu gata să jure că forma craniană era primitivă, atavică, dar apoi...

De fapt, era vorba de un subdezvoltat mintal, aşa că, de ce nu?

Următorul şoc fu însă atât de puternic, încât nu se putu opri să nu exclame:

- Cum de n-am observat! Omul ăsta are păr pe faţă! Se întoarse spre Arbin: A avut întotdeauna barbă?

- Barbă?

- Păr pe faţă! Apropie-te! Nu vezi?

- Ba da, domnule.

Creierul lui Arbin lucra febril. Observase, într-adevăr, dimineaţa, dar apoi uitase.

- Aşa s-a născut. Apoi atenuă afirmaţia, adăugând: Aşa cred.

- Ei, să-l îndepărtăm, atunci. Doar nu vrei să arate ca un animal, nu?

- Nu, domnule.

29