Fizicianul îl examină nehotărât. Se ridică şi-şi pişcă gânditor buza cu degetele noduroase.

- Nici nu ştiu de unde să încep.

- Dacă te întreb de la ce punct al teoriei matematice ar trebui să începi, sunt în măsură să-ţi rezolv dilema: las-o baltă. Nu înţeleg nimic din funcţiile şi tensorii şi nu mai ştiu ce încă alţi termeni.

Ochii lui Shekt scânteiară brusc.

- Ei, rezumându-ne atunci la partea descriptivă, sinapsificatorul este un mecanism menit să perfecţioneze capacitatea omului de a învăţa.

- A omului? Aşa! Şi funcţionează?

- Asta aş vrea să ştiu şi eu. Mai e nevoie încă de multă muncă. Îţi voi furniza datele esenţiale, domnule Guvernator, ca să-ţi faci singur o părere. Sistemul nervos al oamenilor ― ca şi al animalelor ― este alcătuit dintr-o materie neuroproteică. Ea constă din molecule uriaşe, aflate într-un echilibru electric foarte instabil. Cel mai uşor stimul e suficient pentru a tulbura echilibrul uneia, care se reface, tulburându-l pe acela al următoarei, şi tot aşa până se ajunge la creier. Creierul însuşi este o masă

imensă de molecule similare, conectate între ele în toate modurile posibile. Cum în creier există un număr de aproximativ zece la puterea douăzecea asemenea neuroproteine ― adică unu urmat de douăzeci de zerouri ― numărul combinaţiilor posibile este de ordinul lui zece factorial la puterea douăzecea, Acesta e un număr atât de mare, încât dacă toţi electronii şi protonii din univers ar deveni universuri în sine, atunci numărul electronilor şi protonilor din toate aceste universuri noi încă n-ar însemna nimic în comparaţie cu... Mă urmăreşti?

- Nici măcar un cuvânt, slavă Stelelor! Şi de-aş încerca, aş lătra ca un câine de tare ce m-ar durea mintea.

- Hm! Ei, în orice caz, ceea ce numim impuls nervos nu este altceva decât dezechilibrul electronic ce se propagă de-a lungul nervilor până la creier şi de la creier înapoi, prin nervi. Asta înţelegi?

- Da.

- Binecuvântat fie-ţi geniul! În interiorul celulelor nervoase, impulsul se propagă rapid, deoarece neuroproteinele sunt practic în contact. Totuşi, celulele nervoase sunt despărţite între ele printr-un perete foarte subţire de ţesut de altă natură.

Cu alte cuvinte, două celule nervoase vecine nu sunt perfect conectate.

- A, făcu Ennius, iar impulsul nervos trebuie să sară peste această barieră.

- Întocmai! În funcţie de mărimea sa, peretele despărţitor, numit sinapsă, diminuează forţa impulsului şi-i încetineşte viteza de propagare. Acest lucru e valabil 24

şi pentru creier. Acum încearcă să-ţi imaginezi ce s-ar întâmpla dacă, printr-un mijloc oarecare, s-ar micşora constanta dielectrică a sinapsei.

- Constanta, cum ai zis?

- Vreau să spun, capacitatea izolatoare a peretelui despărţitor. Dacă aceasta ar fi micşorată, impulsul ar sări mai uşor peste intervalul respectiv. Ai gândi mai rapid, ai învăţa mai uşor.

- Revin atunci la prima mea întrebare: funcţionează instrumentul?

- L-am încercat pe animale.

- Şi care a fost rezultatul?

- Vai, cei mai mulţi mor foarte repede din cauza modificării proteinei cerebrale

― mai precis, aceasta se coagulează ca un ou fiert.

Pe Ennius îl trecură fiorii.

- Există o mare cruzime în impasibilitatea omului de ştiinţă. Ce s-a întâmplat cu cei care n-au murit?

- Rezultatele nu au fost edificatoare, nefiind vorba de fiinţe umane. Cele mai multe dovezi apar favorabile... Am însă nevoie de oameni. Înţelegi, e vorba de proprietăţile electronice specifice ale creierului individual. Fiecare creier produce curenţi de un anume tip. Nu există duplicate. Sunt ca nişte amprente, sau ca structura vaselor de sânge din retină. Ba poate încă şi mai individualizate. Consider deci că

tratamentul trebuie să ţină seamă de acest lucru şi, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, nu se va mai produce nici o modificare... Nu am însă oameni pe care să experimentez.

Cer mereu voluntari dar...

Ridică braţele a neputinţă.

- Eu unul nu le-aş lua-o în nume de rău, bătrâne spuse Ennius. Dar, serios vorbind, dacă instrumentul va fi perfecţionat, ce intenţionezi să faci cu el?

Fizicianul dădu din umeri.

- Asta nu depinde de mine. Ar fi de competenţa Marelui Consiliu, desigur.

- N-ai fi dispus să pui invenţia la dispoziţia Imperiului?

- Eu? N-aş avea nimic împotrivă. Dar numai Marele Consiliu are drept de decizie asupra...

- Oh, îşi pierdu Ennius răbdarea, la naiba cu Marele Consiliu. Am mai avut de-a face cu ei. Pe dumneata te întreb. Ai fi dispus să le vorbeşti la momentul potrivit?

- Şi cum i-aş putea influenţa eu?

- Le-ai spune că, dacă Pământul ar crea un sinapsificator aplicabil la oameni, în condiţii de deplină siguranţă, şi ar pune instrumentul la dispoziţia Galaxiei, atunci s-ar putea desfiinţa unele restricţii în ceea ce priveşte emigrarea către alte planete.

- Cum aşa, exclamă Shekt sarcastic, cu riscul epidemiilor şi în ciuda tuturor deosebirilor şi non-umanităţii noastre?

- Ba chiar, continuă Ennius liniştit, aţi putea fi mutaţi en masse pe o altă planetă.

Gândeşte-te.

În acel moment uşa se deschise şi o tânără îşi făcu repede drum pe lângă dulapul cu microfilme. Aducea în aerul stătut al biroului o undă proaspătă, primăvăratecă.

Văzând un străin, roşi uşor şi dădu să se-ntoarcă.

25

- Intră, Pola, spuse Shekt repede. Domnule Guvernator, se adresă el lui Ennius, nu cred că ai cunoscut-o pe fiica mea. Pola, acesta e domnul Ennius, Guvernatorul Pământului.

Guvernatorul se ridică imediat cu o politeţe lipsită de afectare, care anulă primul ei impuls de a face o reverenţă.

- Dar, domnişoară Shekt, spuse el, eşti o floare cum nu mi-aş fi putut imagina că

poate creşte pe Pământ. De fapt, cu frumuseţea dumitale, ai împodobi orice planetă

din univers.

Luă mâna Polei care, sesizându-i intenţia, i-o întinse repede şi cu oarecare timiditate. O clipă Ennius păru că vrea s-o sărute în maniera curtenitoare de altădată, dar intenţia, dacă existase într-adevăr, nu se materializă. Dădu drumul mâinii pe jumătate ridicate ― ceva cam prea repede, poate.

Încruntându-se aproape imperceptibil, Pola spuse: