- Încă n-a murit, domnule Guvernator, şi s-ar putea să-l salvăm, dar...

Shekt înălţă din umeri.

- În locul dumitale, Shekt, m-aş rezuma exclusiv la şobolani pe viitor... Dar nu pari deloc cel pe care-l ştiam, prietene. Sigur, trebuie să fii obişnuit cu lucrurile astea, nu ca mine.

- Îmbătrânesc, domnule Guvernator, spuse Shekt simplu.

- O ocupaţie periculoasă pentru un pământean, sună sec răspunsul. Culcă-te, Shekt.

Acum fizicianul stătea la geam, privind spre oraşul întunecat al unei lumi muribunde.

De doi ani făcea experienţe la sinapsificator, şi în tot acest răstimp fusese sclavul Societăţii Stegarilor ― sau Confreriei, cum îşi mai spuneau ― care-l jucau cum voiau ei.

Avea vreo opt articole care ar fi putut fi publicate în "Revista Siriană de Neurofiziologie", aducându-i acea faimă galactică la care râvnea. Articolele mucezeau în birou, în schimb, apăruse acel neînsemnat şi derutant articol publicat în

"Revista de Fizică". Aşa voia Confreria. Mai bine adevărul pe jumătate decât o minciună.

Şi totuşi Ennius se interesa. De ce? Făcea el vreo legătură cu alte informaţii pe care le va fi căpătat? Bănuia Imperiul ceea ce bănuia el însuşi?

În decursul a două secole, Pământul se răsculase de trei ori. De trei ori atacase garnizoanele imperiale, sub stindardul unui pretins trecut glorios. De trei ori eşuase

― bineînţeles ― şi de n-ar fi fost Imperiul o orânduire luminată, iar Consiliile Galactice pline de tact, Pământul ar fi fost şters cu sânge de pe lista planetelor locuite.

De data asta situaţia ar fi putut fi diferită... Sau era diferită? Câtă încredere putea să aibă în cuvintele unui muribund, pe trei sferturi inconştient?

Ce importanţă avea? Oricum nu îndrăznea să întreprindă ceva. Nu putea decât să aştepte, îmbătrânea şi, după cum spusese Ennius, aceasta era o ocupaţie periculoasă pe Pământ. Şaizeciul era foarte aproape şi foarte puţini erau exceptaţi de la fatala scadenţă. Şi chiar şi pe acest bulgăre nenorocit, de pulbere arzândă, el dorea să trăiască.

Ajuns cu gândul aici, se culcă din nou şi, cu puţin înainte de-a adormi, se întrebă

vag dacă nu cumva Stegarii interceptaseră convorbirea sa cu Ennius. Nu ştia atunci că

Stegarii aveau alte surse de informaţie.

Se luminase de ziuă, şi tânărul tehnician al lui Shekt încă nu luase o hotărâre definitivă.

Îl admira pe Shekt, dar ştia foarte bine că tratamentul secret al unui voluntar neautorizat contravenea ordinului direct al Confreriei. Ordinul avea statut de Datină

şi în consecinţă încălcarea lui era o crimă capitală.

Întoarse problema pe toate părţile. La urma urmelor, cine era acest pacient?

Campania pentru recrutarea de voluntari fusese condusă cu grijă. Scopul ei era de-a oferi suficientă informaţie, ca şi de a înlătura bănuielile unor virtuali spioni imperiali, fără însă a încuraja cu adevărat voluntariatul. Societatea Stegarilor îşi trimitea oamenii ei la tratament ― şi cu asta basta.

32

Atunci, cine îl trimisese pe acel om? Societatea Stegarilor, pentru a verifica loialitatea lui Shekt?

Sau era Shekt un trădător? Stătuse închis în birou mai devreme cu cineva în haine voluminoase ― aşa cum poarta extratereştrii de teama contaminării radioactive.

Şi într-un caz şi-n celălalt, Shekt putea fi înfundat: şi de ce să se lase târât odată

cu el? Era tânăr, având în faţa lui aproape patru decenii de viaţă. De ce să anticipeze Şaizeciul?

În plus, ar fi fost avansat... Iar Shekt era atât de bătrân. La următorul recensământ avea să fie luat oricum, aşa că nu-i făcea cine ştie ce rău. Practic, deloc.

Hotărârea era luată, întinse mâna după aparatul de transmisiune şi formă cifrul ce-l punea în legătură directă cu cabinetul particular al Înaltului Ministru al Pământului. După împărat şi Guvernator, acesta avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor oamenilor de pe Pământ.

Era din nou seară când impresiile ceţoase din mintea lui Schwartz începură să

prindă contur, răzbătând prin durerea ascuţită. Îşi aminti de călătoria spre clădirile joase, îngrămădite, de pe malul lacului, apoi de lunga aşteptare, ghemuit în spatele maşinii.

Şi apoi... ce? Mintea sa vâna lacomă imaginile leneşe... Da, veniseră să-l ia.

Fusese dus într-o cameră cu instrumente şi cadrane şi cele două pilule... Asta era. Ii dăduseră nişte pilule, iar el le luase bucuros. Ce avea de pierdut? Dacă l-ar fi otrăvit, i-ar fi făcut o favoare.

Şi după aceea... nimic.

Ba da! Izolate străfulgerări în conştiinţă... Oameni care se aplecau asupra lui...

Deodată îşi aminti de senzaţia rece a stetoscopului pe piept... O fată îi dăduse să

mănânce.

Îl fulgeră deodată gândul că fusese operat şi, cuprins de panică, aruncă brusc cearceafurile de pe el şi se ridică în capul oaselor.

O fată se repezi imediat la el, punându-i mâinile pe umeri şi împingându-l înapoi pe pernă. Spunea ceva pentru a-l linişti, dar n-o înţelegea. Se încorda, încercând să se opună braţelor ei subţiri, dar în zadar. Nu avea suficientă putere.

Îşi ridică mâinile în dreptul ochilor. Păreau normale, îşi mişcă picioarele sub cearceafuri. Nu fuseseră amputate.

Se întoarse spre fată şi-i vorbi fără prea mare speranţă.

- Tu cel puţin mă înţelegi? Ştii unde mă aflu?

Nu-şi recunoştea propria voce.

Fata zâmbi şi-şi revărsă asupra lui un torent de sunete plăcute, dar fără sens.

Schwartz gemu. Intră apoi bărbatul în vârstă, cel care-i dăduse pilulele. Cei doi vorbiră între ei o vreme, după care, întorcându-se, fata arătă înspre buzele lui, îndemnându-l să vorbească.

- Poftim? întrebă Schwartz.

Ea dădu repede din cap, cu chipul strălucind de bucurie. Fără să vrea, Schwartz simţi că-i face plăcere să-l privească.

- Vrei să vorbesc?

33

Bărbatul se aşeză alături pe pat şi-i făcu semn să deschidă gura. Aaa... făcu el, iar Schwartz repetă: aaa... Degetele străinului îi lunecau pe gât, masându-i mărul lui Adam.