- Aşa spune.
- Ei, după cum vezi, iţi aduc noroc, spuse Ennius.
- Aşa s-ar părea, spuse Shekt. Apoi, către fiica sa: Spune-i să aştepte. Du-l în camera C. Vin şi eu imediat.
După ce Pola plecă, îi spuse oaspetelui său:
- Te rog să mă scuzi, domnule Guvernator...
- Desigur. Cât timp durează operaţia?
- Câteva ore, din păcate. Doreşti să asişti?
- Nu-mi pot imagina ceva mai lugubru, dragul meu. Voi fi la Casa Oficială până
mâine. Îmi vei spune şi mie rezultatul?
Shekt păru să respire uşurat.
- Da, desigur.
- Bine... Şi mai gândeşte-te la cele ce ţi-am spus despre sinapsificator. Este drumul cel mai sigur către glorie.
Ennius plecă mai indispus decât venise: nu aflase nimic în plus, în schimb temerile i se înmulţiseră.
26
CAPITOLUL V
VOLUNTARUL INVOLUNTAR
Rămas singur, doctorul Shekt apăsă discret pe o sonerie. Un tânăr tehnician îşi făcu de îndată apariţia. Purta un halat alb, strălucitor, iar părul lung, castaniu, era legat cu grijă la spate.
- Ţi-a spus Pola...
- Da, domnule doctor Shekt. L-am examinat prin vizor şi cred că e, fără
îndoială, un voluntar autentic. Nu e un trimis obişnuit.
- Crezi că ar trebui să informez Consiliul?
- Nu ştiu ce să vă spun. Consiliul n-ar aproba o comunicare obişnuită. Orice fascicul poate fi interceptat, după cum ştiţi. Apoi, repede: Ce-ar fi să-i fac vânt? Pot să-i spun că avem nevoie de persoane sub treizeci de ani. Individul are pe puţin treizeci şi cinci.
- Nu, nu, e mai bine să-l văd.
În mintea lui Shekt se stârnise un adevărat vifor. Până acum lucrurile decurseseră normal. Doar atâta informaţie cât să se creeze o impresie de sinceritate.
Şi acum, uite că apăruse un voluntar adevărat ― şi asta imediat după vizita lui Ennius. Să fi fost vreo legătură între ele? El însuşi nu avea decât o vagă idee despre forţele misterioase ce începeau să se agite pe năpăstuita faţă a Pământului, într-o măsură, ştia totuşi destul. Destul cât să-şi dea seama că-l au la mână şi, oricum, mai mult decât bănuiau Stegarii.
Şi totuşi ce putea face, când viaţa lui era îndoit primejduita?
Câteva minute mai târziu, doctorul Shekt îl cerceta încurcat pe fermierul care stătea în faţa sa încovoiat, cu şapca în mâini şi capul întors într-o parte, ca şi cum s-ar fi ferit de privirile cuiva. Cu siguranţă, gândi Shekt, că avea sub patruzeci de ani, dar munca la câmp nu avantaja omul. Sângele îi năvălise în obraji, colorându-i pielea măslinie, iar la rădăcina părului şi în jurul tâmplelor erau urme evidente de transpiraţie; deşi în cameră era răcoare, îşi mişca nervos mâinile.
- Înţeleg, dragă domnule, i se adresă Shekt cu blândeţe, că nu vrei să-ţi dai numele.
Arbin răspunse îndărătnic:
- Mi s-a spus că nu mi se vor pune nici un fel de întrebări.
- Hm! Ai totuşi ceva de spus, sau doreşti să fii tratat imediat?
- Eu? Tratat? Nu eu sunt persoana, se apără fermierul cuprins de panică. Am spus eu aşa ceva?
- Nu? Deci e vorba de altă persoană?
- Sigur. Ce mi-ar trebui mie...
- Înţeleg. Subiectul, acest om, e cu dumneata?
- Oarecum, spuse Arbin precaut.
- Bine. Uite, dumneata ne spui ce găseşti de cuviinţă. Totul va rămâne între noi şi te vom ajuta atât cât vom putea. De acord?
Fermierul îşi înclină repede capul, în semn de respect, şi spuse: 27
- Mulţumesc. Lucrurile stau aşa, domnule. Avem la fermă un om, o...ăă... rudă
îndepărtată. Ne e de ajutor, înţelegeţi...
