rezolve exerciţii. Schwartz răspundea, iar Shekt verifica timpul cu ajutorul unui cronometru şi-l înregistra cu mişcări rapide de stilou. La un moment dat, Shekt îi explică noţiunea de "logaritm" şi-i ceru să-i spună logaritmul lui doi.
Schwartz îşi căută cuvintele. Vocabularul îi era încă foarte restrâns, aşa că
trebuia să-l completeze prin gesturi.
- Eu... nu... spune. Răspuns... nu... număr.
Shekt încuviinţă încântat:
- Nu e un număr întreg. Parte dintr-unul, parte dintr-altul.
Schwartz înţelese că Shekt îi confirmase răspunsul: nu era un număr întreg, ci fracţionar. Continuă:
- Zero virgulă trei zero unu zero trei... şi... multe... numere.
- De ajuns!
Rămase înmărmurit. Cum de ştiuse răspunsul? Era sigur că nu mai auzise niciodată de logaritmi, şi totuşi răspunsul îi venise în minte de îndată ce auzise întrebarea. Habar n-avea cum calculase. Ca şi cum mintea sa ar fi fost o entitate independentă, vorbind prin gura lui.
Sau poate fusese matematician înainte de a-şi pierde memoria?
Aşteptarea i se părea din ce în ce mai grea. Simţea că trebuie să iasă în lume, silind-o să-i dea un răspuns. Nu-l putea afla stând închis în această cameră unde (gândul îl săgeta brusc) nu era decât un cobai.
34
Şansa i se oferi în cea de-a şasea zi. Începură să aibă prea multă încredere în el şi odată, la plecare, Shekt nu mai încuie uşa. Dacă de obicei uşa se închidea atât de etanş încât dispărea până şi linia ce-o delimita de perete, de data asta ea lăsa liber un spaţiu de aproape o jumătate de centimetru.
Aşteptă puţin pentru a se asigura că Shekt nu avea să revină imediat şi apoi îşi duse mâna în dreptul luminiţei ce pâlpâia uşor, cum îi văzuse pe ei făcând. Uşa se deschise lin, fără zgomot.... Coridorul era gol.
Aşa reuşi Schwartz să "evadeze".
Nu avea cum să ştie că, în timpul celor şase zile ale şederii sale aici, se aflase tot timpul sub supravegherea unor agenţi ai Societăţii Stegarilor.
CAPITOLUL VI
TEMERI ÎN NOAPTE
Noaptea, palatul Guvernatorului era ca un tărâm de basm. Florile nopţii (toate aduse de pe alte planete) îşi deschideau petalele albe, cărnoase, în ghirlande ce-şi trimiteau miresmele delicate până la zidurile palatului, în lumina polarizată a lunii, împletiturile de silicaţi artificiali, încrustate cu măiestrie în aliajul de aluminiu fără
pată din care era construit palatul, aruncau o lumină violacee pe luciul metalic din jur.
Ennius privi la stele. Pentru el, doar ele erau cu adevărat frumoase ― pentru că
însemnau Imperiul
Firmamentul Pământului era de un tip intermediar. Nu avea strălucirea insuportabilă a cerurilor din Lumile Centrale, unde stelele se întreceau unele pe altele într-o competiţie orbitoare, spulberând întunecimea nopţii într-o explozie de lumină.
Nu avea nici măreţia solitară a boltelor de la periferie, unde pânza de întuneric era rareori întreruptă de luciul palid al vreunei stele orfane. Galaxia apărea acolo ca o lentilă lăptoasă, cu stelele pierdute într-o pulbere diamantină.
De pe Pământ vedeai deodată două mii de stele. Ennius privi la Sirius, în jurul căruia gravita una din cele zece planete, foarte populate, ale Galaxiei.
Era Arcturus, capitala sectorului în care se născuse el. Soarele de pe Trantor, capitala Imperiului, era pierdut undeva în Calea Lactee. Chiar şi la telescop nu apărea decât ca o lumină puternică.
Simţi atingerea uşoară a unei mâini, şi mâna sa se ridică s-o cuprindă.
- Flora? şopti el.
- Ea, din fericire, sună vocea uşor amuzată a soţiei sale. Ştii că n-ai dormit de când te-ai întors din Chica? Şi mai ştii că e aproape ziuă?... Să-ţi comand micul dejun aici?
- De ce nu?
Îi zâmbi tandru, încercând să descopere în întuneric bucla de păr castaniu ce-i luneca pe obraz.
- Şi trebuie să veghezi alături de mine, întunecând cei mai frumoşi ochi din Galaxie?
Flora îşi eliberă şuviţa şi-i răspunse blând:
35
- Te străduieşti chiar tu să-i umbreşti cu dulcegăriile tale. Te-am mai văzut însă
în starea asta, încât să nu-ţi închipui că mă poţi păcăli. Ce griji te-au ţinut treaz, dragul meu?
- Cele obişnuite. Că te-am înmormântat aici când orice curte de vicerege din Galaxie s-ar mândri cu tine.
- Ei, lasă! Haide, Ennius, nu încerca să mă duci.
Ennius clătină din cap.
