Intenţia lui fusese de a se oferi să spele vasele în schimbul consumaţiei, dar cui să-i prezinte oferta?

Se apropie timid de cei doi consumatori. Arătă înspre farfurii şi rosti cu mare greutate:

- Mâncare! Unde? Vă rog.

Cei doi ridicară privirile uimiţi. Unul din ei începu să vorbească repede şi ininteligibil, bătând cu palma într-un dispozitiv situat la extremitatea dinspre perete a mesei. Celălalt i se alătură nerăbdător.

Schwartz îşi plecă privirea. Se întoarse să plece, dar cineva îl prinse de mânecă...

48

Granz îl zărise pe Schwartz de când acesta îşi arătase la geam chipul rotofei, întrebător.

- Ce o fi vrând ăsta? întrebase atunci.

Messter, care stătea de partea cealaltă a măsuţei, cu spatele spre stradă, se întorsese privind într-acolo, apoi ridicase din umeri, fără să spună nimic.

- Uite-l că intră, continuase Granz, iar Messter mormăise:

- Şi ce-i cu asta?

- Nimic, spuneam doar.

Câteva clipe mai târziu, după ce privise neajutorat în jur, noul venit se apropiase şi, arătând spre tocana lor de vacă, întrebase cu un accent ciudat:

- Mâncare! Unde? Vă rog.

Granz îşi ridică privirea.

- Chiar aici, amice. Trage-ţi un scaun la ce masă doreşti şi foloseşte alimentomatul... Alimentomat! Nu ştii ce-i aia?... Ia uită-te la prăpăditul ăsta, Messter. Se uită la mine de parcă n-ar înţelege o iotă din ce-i spun. Ei, omule... uite, obiectul ăsta, vezi? Bagă un ban înăuntru şi lasă-mă să mănânc în tihnă.

- Lasă-l în pace, bombăni Messter. Nu-i decât un vagabond; umblă după cerşit.

- Ei, stai aşa!

Granz îl prinse pe Schwartz de mânecă, văzând că acesta dă să plece.

- Ascultă, îi şopti el lui Messter, lasă-l să mănânce... Probabil că-n curând îl ajunge Şaizeciul. Atât pot face şi eu pentru el... Ei, amice, ai bani?... Ei, la naiba, tot nu mă înţelege. Bani, omule, bani! De-ăştia...

Şi, scoţând o monedă de o jumătate de credit din buzunar, îi dădu un bobârnac, făcând-o să sclipească în aer.

- Ai aşa ceva?

Schwartz clătină încet din cap.

- Atunci, ia de la mine!

Puse la loc în buzunar moneda de o jumătate de credit şi-i aruncă lui Schwartz un bănuţ mult inferior. Schwartz îl prinse nesigur.

- Haide, ce stai? Vâră-l în alimentomat. Uite aici.

Deodată Schwartz pricepu. Alimentomatul avea un număr de orificii de diferite mărimi pentru monezi şi un alt rând de butoane, în dreptul cărora se aflau mici dreptunghiuri albe. Nu înţelegea ce scrie pe ele. Arătă mâncarea de pe masă şi-şi plimbă arătătorul de-a lungul butoanelor, ridicând sprâncenele întrebător.

- Un sandviş nu-i destul de bun pentru el, spuse Messter iritat, încep să fie pretenţioşi vagabonzii din târgul nostru. Nu mai rentează să le faci pe plac, Granz.

- Nu-i nimic, am pierdut 0,85 credite. Mâine-i oricum zi de leafă... Poftim, îi spuse lui Schwartz.

Introduse monedele sale în alimentomat şi scoase un recipient de metal dintr-o nişă în perete.

- Du-te la altă masă... Nu, păstrează bănuţul! Cumpără-ţi o cafea.

Schwartz îşi transportă cu grijă recipientul la masa alăturată. Într-o parte era ataşată o lingură cu ajutorul unei pelicule transparente, care plesni uşor sub unghia sa.

În acel moment partea de sus a recipientului se desprinse în dreptul unui şănţuleţ şi se rostogoli pe spate.

49

Mâncarea sa, spre deosebire de a celorlalţi, era rece, dar amănuntul nu avea importanţă. Abia după vreun minut îşi dădu seama că ea se încălzea treptat, iar recipientul îl frigea. Se opri speriat şi aşteptă. Sosul scoase aburi, apoi bolborosi uşor câteva clipe. Se răci din nou şi Schwartz îşi termină masa.

La plecarea sa, Granz şi Messter mai erau încă acolo. La fel şi cea de-a treia persoană, căreia Schwartz nu-i acordase nici o atenţie. După cum nu observase nici pe omuleţul sfrijit care, fără să dea impresia, nu-l slăbise nici o clipă din ochi de când părăsise Institutul.

După ce făcu un duş şi îşi schimbă hainele, Bel Arvardein dădu curs intenţiei sale iniţiale de a studia animalul uman, subspecia Pământ, în mediul său natural.

Vremea era plăcută, briza uşoară îl înviora, cătunul pardon, oraşul era însorit, curat şi liniştit.

Nu era rău deloc.

Prima oprire, Chica, gândi el, oraşul cu cea mai mare populaţie de pe Pământ.

Urmează Washenn, capitala locală. Senloo! Senfran! Bonair!... îşi alcătuise un itinerar ce străbătea de la un cap la altul continentele din vest, pe care locuia cea mai mare parte a micii populaţii a Pământului. Repartizând câte două-trei zile pentru fiecare, făcu socoteala că se va putea întoarce la Chica numai bine pentru a-şi primi tovarăşii de expediţie.

Avea să fie instructiv.

Cum ziua era pe sfârşite, intră într-un alimentomat, devenind astfel martor la mica dramă ai cărei eroi erau doi pământeni ce picaseră curând după el şi rotofeiul mai în vârstă, sosit ultimul. Înregistrase întâmplarea doar ca un contrapunct la experienţa neplăcută din avion. Cei doi de la masă erau evident şoferi de aerotaxi şi nu cine ştie ce bogaţi; cu toate astea, se dovediseră generoşi.

Cerşetorul plecă şi, două minute mai târziu, Arvardan părăsi şi el alimentomatul.

Străzile erau mult mai aglomerate, ziua de lucru fiind pe sfârşite.

Sări la o parte, pentru a evita ciocnirea de o tânără.

- Scuzaţi-mă, spuse el.

Era îmbrăcată în alb, iar croiala indica liniile stereotipe ale unei uniforme. Nu părea să-şi fi dat seama de faptul că era cât pe-aci să se izbească de el. Mergea întorcând repede capul într-o parte şi-n alta, cu o expresie preocupată, îngrijorată...

Îi atinse umărul.

- Vă pot fi de folos, domnişoară?