- De unde ştii că sunt?
- O, sunt! Am şi eu sursele mele de informaţie. La urma urmelor, au fost zdrobiţi de trei ori. N-au cum să-şi mai facă iluzii. Şi totuşi, ei continuă lupta încrezători, înfruntând două sute de milioane de planete, fiecare din ele mai puternice decât a lor.
Să fie oare atât de înrădăcinaţi în credinţa faţă de un Destin sau vreo Forţă
supranaturală ― ceva care să aibă înţeles doar pentru ei... Poate că... poate că... poate că...
- Poate ce, Ennius?
- Poate că îşi au armele lor.
- Arme care să îngăduie unei singure planete să învingă două sute de milioane?
Eşti într-adevăr un alarmist. Nu există o asemenea armă.
- Ţi-am pomenit de sinapsificator.
- Iar eu ţi-am spus ce trebuie să faci în această privinţă. Mai cunoşti vreun alt gen de armă pe care-ar putea-o folosi?
- Nu, răspunse Ennius fără convingere.
- Tocmai. Nu există o asemenea armă. Am să-ţi spun eu ce să faci, dragul meu.
Iei legătura cu Înaltul Ministru, avertizându-l de bună credinţă în privinţa planurilor lui Arvardan şi îndemnându-l, neoficial, să nu-i acorde permisiunea. Asta va înlătura 39
― sau cel puţin aşa s-ar cuveni ― orice bănuială că Guvernul Imperial ar fi amestecat în această prostească violare a datinilor lor. In acelaşi timp, îl vei opri pe Arvardan, fără să intervii direct. Apoi ceri Biroului să-ţi trimită doi psihologi capabili
― sau mai bine cere patru, să fii sigur că-ţi trimit doi ― şi-i pui să testeze dacă e într-adevăr ceva în legătură cu sinapsificatorul... Iar, de ce încă s-ar mai putea ivi ― se pot îngriji soldaţii noştri, şi posteritatea s-o lăsăm în plata ei. Ce-ar fi acum să te culci puţin? Lăsăm în jos speteaza scaunului, te-nveleşti cu blana asta, iar când te trezeşti îţi trimit micul dejun. La lumina zilei vei vedea altfel lucrurile.
Aşa încât, după ce veghease o noapte întreagă, Ennius adormi cu cinci minute înainte de răsăritul soarelui.
Opt ore mai târziu, Înaltul Ministru afla de Bel Arvardan şi de misiunea sa ― de la însuşi Guvernatorul.
CAPITOLUL VII
CONVERSAŢIE CU NEBUNI?
Cât despre Arvardan, singura lui preocupare era cum să-şi organizeze timpul liber. Nava sa, Ophiuchus, nu avea să sosească mai devreme de cel puţin o lună, şi de acest timp putea dispune cum dorea.
In cea de-a şasea zi de la sosirea pe Everest, se îmbarcă pe cea mai mare navă
stratosferică cu reacţie a Companiei de Zbor Terriene, cu destinaţia Washenn ―
capitala Pământului.
Dacă preferase o cursă obişnuită rapidului crucişător spaţial pus la dispoziţia sa de Ennius, aceasta se datora unei legitime curiozităţi de străin şi arheolog pentru viaţa obişnuită a locuitorilor de pe o planetă ca Pământul.
Mai exista însă un motiv.
Arvardan era din Sectorul Sirian, cunoscut pentru antiterrismul său în întreaga Galaxie. Şi totuşi, îi plăcea să creadă că nu se lăsase orbit de această prejudecată. Ca om de ştiinţă, ca arheolog, nu-şi putea permite. Sigur, se obişnuise să-şi reprezinte pământenii în anumite tipare caricaturale, şi chiar şi acum cuvântul "pământean" îi suna urât. Nu era însă realmente pornit împotriva lor.
Cel puţin, nu în mod conştient. De exemplu, dacă vreodată se întâmplase ca un pământean să-şi exprime dorinţa de a lua parte la o expediţie de-a sa sau de a lucra pentru el într-o calitate oarecare ― şi dacă şi avea pregătirea şi capacitatea necesare
― îl primea. Dacă exista un post vacant, totul se aranja. Şi, desigur, dacă asta nu deranja prea mult pe ceilalţi membri ai expediţiei. Aici era cuiul. De obicei, colegii săi obiectau şi atunci ce mai putea face?
Acum, reflectă el, nu ar fi avut nimic împotrivă să ia masa cu un pământean, sau, la nevoie, chiar să împartă camera cu el, dacă respectivul era destul de curat şi de sănătos. De fapt, gândi el, l-ar fi tratat ca pe oricare altul. Desigur, nu putea nega faptul că un pământean rămânea pentru el un pământean. N-avea ce face. Era rezultatul unei copilării petrecute într-un mediu pătruns de o intoleranţă atât de totală, încât nici nu mai era percepută ca atare, iar axiomele lui îţi deveneau o a doua natură.
Abia când te detaşai de lumea aceea îţi dădeai seama de fanatismul ei.
40
Acum avea prilejul să se pună la încercare. Era înconjurat în exclusivitate de pământeni şi se simţea perfect normal ― aproape. Ei, doar ceva mai conştient de sine.
Privi în jur, la figurile comune ale celorlalţi pasageri. Exista credinţa că
pământenii sunt altfel decât lumea cealaltă, dar, se întrebă el, i-ar fi putut deosebi dacă i-ar fi întâlnit undeva, din întâmplare? Nu, îşi zise. Femeile nu arătau rău...
Arvardan se încruntă. Exista totuşi o limită a toleranţei. Mezalianţele, de exemplu, erau excluse.
Chiar şi aeronava era, din punctul său de vedere, o construcţie deficitară.
Funcţiona, e drept, pe bază de energie atomică, dar principiul nu era nici pe departe corect aplicat. Reactorul, de exemplu, nu era perfect izolat. Realiză însă că, pentru pământeni, prezenţa întâmplătoare a unor raze gamma în atmosferă şi a unei mai mari densităţi neutronice s-ar fi putut să conteze mai puţin.
Fu atras apoi de priveliştea ce-i desfăta privirea. De la purpuriul întunecat al limitei superioare a stratosferei, Pământul oferea un spectacol fabulos. Suprafaţa sa, înecată în ceaţă, întreruptă ici şi colo de petecele norilor însoriţi, părea un deşert portocaliu. În urma lor rămânea pânza pufoasă a nopţii, ale cărei umbre întunecate erau alungate din loc în loc de strălucirea zonelor radioactive.
Atenţia îi fu deodată atrasă de râsetele celorlalţi. Centrul veseliei generale părea să fie un cuplu în vârstă. Arătau destul de robuşti amândoi şi erau tot un zâmbet.
Arvardan îşi atinse vecinul cu cotul:
