Fata se opri, privindu-l speriată.

Arvardan se pomeni judecându-i vârsta ― putea să aibă între nouăsprezece şi douăzeci de ani ― cercetându-i pârul castaniu şi ochii negri, pomeţii proeminenţi şi bărbia mică, talia îngustă şi atitudinea graţioasă. Descoperi brusc că tocmai gândul că

această gingaşă făptură era o pământeancă îi sporea frumuseţea cu nu ştiu ce farmec pervers.

Ea îl privea tot înspăimântată. Voi să spună ceva, dar în pragul cuvintelor puterile părură s-o părăsească.

- O, n-are rost. Nu vă îngrijiţi de mine. E o prostie să speri să găseşti pe cineva, când nu ai nici cea mai vagă idee unde s-ar fi putut duce.

50

Braţele îi atârnau fără vlagă, ochii îi erau umezi. Apoi se îndreptă, respirând adânc.

- Aţi văzut cumva un bărbat rotofei, de vreo cincizeci şi patru de ani, îmbrăcat în verde şi alb, cu capul descoperit şi cu chelie?

Arvardan o privi uimit.

- Cum?! Verde şi alb?... O, nu mi vine să cred. Spuneţi-mi, nu cumva omul de care vorbiţi... se exprimă cu greutate?

- O, da, da. L-aţi văzut, deci?

- Acum nici cinci minute era acolo, mâncând cu doi inşi... Uite-i, ei sunt... Ei, voi doi!

Le făcu semn să se apropie. Granz ajunse primul.

- Un taxi, domnule?

- Nu, dar dacă-i veţi spune domnişoarei ce s-a întâmplat cu omul cu care aţi luat masa, veţi primi oricum costul unei curse.

Granz păru mâhnit.

- Aş vrea să vă fiu de folos, dar din păcate nu l-am mai văzut în viaţa mea.

Arvardan se întoarse spre fată.

- Uite ce-i, domnişoară, omul nu putea s-o ia în direcţia din care vii dumneata, căci l-ai fi văzut. Şi nici nu putea ajunge prea departe. Să mergem înspre nord. L-aş

recunoaşte dacă l-aş vedea.

Simţise impulsul irezistibil de a o ajuta ― deşi Arvardan nu era în mod obişnuit un om impulsiv. Se pomeni că-i zâmbeşte.

Granz interveni brusc:

- Dar ce-a făcut, doamnă? Sper că n-a călcat vreo Datină.

- Nu, nu, spuse ea repede. E doar puţin bolnav, atât.

Messter îi urmări cu privirea, îşi trase pe spate şapca cu cozoroc, scărpinându-se posomorât în barbă.

- Ce zici de asta, Granz? "Puţin bolnav"...

Aruncă o privire piezişă camaradului său.

- Ce te-a apucat? îl apostrofă acesta neliniştit.

- Ceva ce mă face pe mine să fiu niţel bolnav. Individul ăla abia ieşise, cred, din spital. Femeia care-l caută e de bună seamă o soră şi încă una foarte îngrijorată. De ce să fie îngrijorată dacă individul nu-i decât puţin bolnav? Bolborosea ca vai de lume, nu pricepea nimic. Văzuşi doar.

In ochii lui Granz luci spaima.

- Doar nu crezi că are febră radioactivă?

- Ba bine că nu. Şi trebuie să fi ajuns departe. A fost şi la un pas de noi... De-aia nu trebuie niciodată...

Lângă ei apăruse ca din pământ un tip sfrijit cu privire ascuţită şi voce tremurătoare.

- Ce este, domnilor? Cine are febră radioactivă?

Îl întâmpinară cu răceală.

- Cine eşti dumneata?

- Oho, făcu aprig omuleţul. Asta vreţi să ştiţi, care va să zică. Aflaţi atunci că

sunt mesager al Confreriei, şi întoarse reverul hainei, făcând să strălucească o mică

51

insignă metalică. Ei bine, în numele Societăţii Stegarilor, vă întreb ce-i cu povestea asta despre febra radioactivă?

Intimidat, Messter răspunse posomorât:

- Nu ştiu nimic. A trecut o soră care căuta pe cineva, zice că-i bolnav, şi eu mă-ntrebam dacă nu-i febră radioactivă. Nu-i contra Datinilor, nu-i aşa?

- Oho! Mie ţi-ai găsit să-mi vorbeşti de Datini? Mai bine ţi-ai vedea de treburi şi m-ai lăsa pe mine să-mi bat capul cu Datinile.

Omuleţul îşi frecă mâinile, privi repede în jur şi se grăbi înspre nord.

- Iată-l, spuse Pola, prinzând cu putere braţul însoţitorului ei.

Fusese un gest simplu, involuntar. În faţa ei, Schwartz se materializase dintr-o dată la intrarea principală a unui magazin cu autoservire, la nici trei blocuri de alimentomat.

- L-am văzut, şopti Arvardan. Acum lasă-mă pe mine. Dacă observă că e urmărit şi intră-n mulţime, nu-l mai găsim în veci.

Era o urmărire de coşmar. Lumea din magazin părea un nisip mişcător care-şi absorbea prada încet, ori, dimpotrivă, cu repeziciune, o ţinea ascunsă, sau o scuipa pe neaşteptate, ridica bariere de netrecut.

Părea o forţă malefică, înzestrată cu o conştiinţă proprie.

În sfârşit, Arvardan ocoli cu grijă un ghişeu, jucându-se cu Schwartz ca pisica cu şoarecele, întinse braţul, prinzând umărul celuilalt ca într-un cleşte.