- De când?
- Nu ştiu, dar nu poate fi mult de-atunci. Când ai fost la el ultima oară?
- Nu-i nici un sfert de ceas de atunci. Sosisem doar cu câteva minute înaintea ta.
Pola se decise brusc.
- Am să alerg după el. Probabil că rătăceşte prin împrejurimi. Rămâi aici. Dacă-l găseşte altcineva, nu trebuie să-l asocieze cu dumneata, înţelegi?
Shekt nu putu decât să încuviinţeze, mut.
Schimbând închisoarea spitalului cu oraşul din exterior, Joseph Schwartz nu se simţea defel mai optimist. Nu se amăgea zicându-şi că ar avea vreun plan de acţiune.
Era pe deplin conştient de faptul că acţiona la întâmplare.
47
Dacă totuşi exista şi un imbold raţional, acesta era speranţa de a întâlni eventual vreun aspect al realităţii graţie căruia să-şi recapete memoria rătăcitoare. Era acum pe deplin convins că suferise o amnezie.
Primul contact cu realitatea a fost însă descurajator. La lumina soarelui din după-amiaza târzie, Chica lucea de un alb imaculat. Clădirile erau construite parcă
din porţelan, aidoma căsuţei de fermier pe care-o întâlnise prima dată. Ceva în străfundurile conştiinţei îi spunea că oraşele trebuie să fie de un brun roşcat şi mult mai murdare. Era sigur de asta.
Mergea încet. Avea sentimentul nedefinit că nu va fi ţinta unei urmăriri sistematice. De unde o ştia, n-ar fi putut spune, în ultimele zile constatase că era mult mai sensibil la "atmosfera" din jur, că percepea totul cu o neobişnuită acuitate. Era una din ciudăţeniile minţii sale de când... de când...
Gândul rătăcea fără rost. În orice caz, atmosfera de la spital era încărcată de taină şi parcă şi de teamă. Nu aveau deci să-l urmărească cu surle şi trâmbiţe. Ştia acest lucru. De unde? Era acest atribut al minţii sale obişnuit în cazurile de amnezie?
Traversă încă o intersecţie. Vehiculele erau relativ puţine. Pietonii erau...
pietoni. Purtau haine cam caraghioase: fără cusături, fără nasturi, colorate. Dar aşa erau şi ale lui. Se întrebă unde erau hainele sale vechi, se întrebă dacă avusese într-adevăr vreodată hainele de care îşi amintea. E greu să mai fii sigur de ceva când ajungi să te îndoieşti de memoria ta în general. Şi totuşi, îşi amintea aşa de bine de soţia lui, de copii. Nu puteau fi simple închipuiri. Se opri în mijlocul drumului pentru a-şi regăsi cumpătul. Poate erau imagini deformate ale unor persoane reale din această lume, aparent atât de ireală, şi pe care trebuia să le găsească.
Trecătorii se izbeau de el şi unii bombăniră supăraţi. Porni din nou. Îi răsări deodată în minte gândul că-i este foame, sau avea să-i fie în curând, şi că nu avea nici un ban. Privi în jur. Nu se zărea nimic ce-ar fi putut semăna cu un restaurant. Dar cine ştie? Doar nu putea citi firmele.
Îşi arunca privirea prin geamurile tuturor magazinelor pe lângă care trecea...
într-unul zări nişte mese micuţe, îngropate în firide. La una şedeau doi bărbaţi, la alta unul singur. Toţi trei mâncau. Cel puţin în această privinţă nu se schimbase nimic. A mânca însemna tot a mesteca şi a înghiţi.
Intră şi câteva clipe rămase pironit locului, complet uluit. Nu era nici urmă de casă sau de bucătărie, sau de vreo operaţiune care să însemne prepararea mâncării.
Intenţia lui fusese de a se oferi să spele vasele în schimbul consumaţiei, dar cui să-i prezinte oferta?
Se apropie timid de cei doi consumatori. Arătă înspre farfurii şi rosti cu mare greutate:
- Mâncare! Unde? Vă rog.
Cei doi ridicară privirile uimiţi. Unul din ei începu să vorbească repede şi ininteligibil, bătând cu palma într-un dispozitiv situat la extremitatea dinspre perete a mesei. Celălalt i se alătură nerăbdător.
Schwartz îşi plecă privirea. Se întoarse să plece, dar cineva îl prinse de mânecă...
48
Granz îl zărise pe Schwartz de când acesta îşi arătase la geam chipul rotofei, întrebător.
- Ce o fi vrând ăsta? întrebase atunci.
Messter, care stătea de partea cealaltă a măsuţei, cu spatele spre stradă, se întorsese privind într-acolo, apoi ridicase din umeri, fără să spună nimic.
- Uite-l că intră, continuase Granz, iar Messter mormăise:
- Şi ce-i cu asta?
- Nimic, spuneam doar.
Câteva clipe mai târziu, după ce privise neajutorat în jur, noul venit se apropiase şi, arătând spre tocana lor de vacă, întrebase cu un accent ciudat:
- Mâncare! Unde? Vă rog.
Granz îşi ridică privirea.
- Chiar aici, amice. Trage-ţi un scaun la ce masă doreşti şi foloseşte alimentomatul... Alimentomat! Nu ştii ce-i aia?... Ia uită-te la prăpăditul ăsta, Messter. Se uită la mine de parcă n-ar înţelege o iotă din ce-i spun. Ei, omule... uite, obiectul ăsta, vezi? Bagă un ban înăuntru şi lasă-mă să mănânc în tihnă.
- Lasă-l în pace, bombăni Messter. Nu-i decât un vagabond; umblă după cerşit.
- Ei, stai aşa!
Granz îl prinse pe Schwartz de mânecă, văzând că acesta dă să plece.
- Ascultă, îi şopti el lui Messter, lasă-l să mănânce... Probabil că-n curând îl ajunge Şaizeciul. Atât pot face şi eu pentru el... Ei, amice, ai bani?... Ei, la naiba, tot nu mă înţelege. Bani, omule, bani! De-ăştia...
