Schwartz se smuci înspăimântat, scoţând nişte sunete ininteligibile. Bărbaţi mult mai puternici decât el nu s-ar fi putut împotrivi însă strânsorii lui Arvardan, care se mulţumi să zâmbească, spunând pe un ton firesc, pentru a nu da de bănuit spectatorului curios.
- Bună, amice, nu te-am văzut de luni de zile. Ce mai faci?
O replică plauzibilă, gândea el, ca răspuns la bolboroseala celuilalt. Pola li se alăturase.
- Schwartz, şopti ea, vino cu noi.
O clipă Schwartz încercă să se împotrivească, dar apoi renunţă. Spuse resemnat:
- Eu... merg... voi.
Vocea îi fu înghiţită de urletul difuzoarelor.
- Atenţiune! Atenţiune! Atenţiune! Direcţiunea cere tuturor cumpărătorilor să se îndrepte în ordine către ieşirea dinspre Strada Cinci, unde veţi prezenta gărzilor buletinele de înregistrare. Rugăm să vă grăbiţi! Atenţiune! Atenţiune! Atenţiune!
Mesajul fu repetat de trei ori, ultima dată pe fondul învălmăşelii produse de mulţimea ce începea sa se alinieze la ieşire. Din toate piepturile pornea în diverse chipuri veşnica întrebare fără răspuns: Ce este? Ce s-a întâmplat?
Arvardan ridică din umeri, spunând:
- Să intrăm în rând, domnişoară. Oricum plecam.
Pola însă clătină din cap.
- Nu se poate... Nu se poate...
- De ce? se încruntă arheologul.
Fata se închise în ea. Cum i-ar fi putut spune că Schwartz nu avea buletin de înregistrare? Cine era? De ce o ajuta? O asaltau cele mai felurite bănuieli şi cele mai cumplite temeri. Vorbi înăbuşit:
52
Mai bine du-te, dacă vrei să nu ai neplăceri.
Din lifturi se revărsa mulţimea de oameni de la etajele superioare în acel fluviu uman. Arvardan, Pola şi Schwartz formau o mica insulă de solidaritate.
Rememorând mai târziu scena, Arvardan îşi dădu seama că în clipa aceea ar fi putut să plece. S-o părăsească! Să nu o mai vadă niciodată! N-ar fi avut ce să-şi reproşeze... Şi lucrurile ar fi luat o cu totul altă întorsătură. Marele Imperiu Galactic ar fi fost înghiţit de haos.
N-o părăsi însă. În disperarea ei, nu arăta deloc frumoasă. Nimeni n-ar fi arătat astfel. Cu toate astea, Arvardan se simţea mişcat văzând-o atât de neajutorată.
Se depărtase cu un pas, dar se întoarse.
- Ai de gând să rămâi aici?
Fata dădu din cap.
- Dar de ce?
- Pentru că ― şi lacrimile prinseră să se reverse ― nu ştiu ce altceva să fac.
Era o biată fetiţă speriată, chiar dacă era pământeancă. Arvardan îi vorbi ceva mai blând.
- Spune-mi despre ce-i vorba şi voi încerca să te ajut.
Nu primi însă nici un răspuns.
Cei trei alcătuiau un tablou. Schwartz se prăbuşise pe podea, prea îndurerat pentru a mai încerca să le urmărească discuţia, pentru a se mira de golirea bruscă a magazinului, sau a mai încerca să facă altceva decât să-şi îngroape capul în mâini, cuprins de-o sfâşiere teribilă în muţenia ei. Pola plângea, ştiind doar că e mai înspăimântată decât crezuse că poate fi cineva. Arvardan, încurcat, încerca stângaci şi fără succes s-o încurajeze, bătând-o uşor pe umăr, conştient doar de faptul ca pentru prima dată atingea o pământeancă.
Aşa-i găsi omuleţul.
CAPITOLUL IX
CONFLICT ÎN CHICA
Locotenentul Marc Claudy, de la garnizoana din Chica, privea în zare, căscând cu o infinită plictiseală. Era în cel de-al doilea an de serviciu militar pe Pământ şi aştepta cu înfrigurare să fie înlocuit.
Nicăieri în cuprinsul Galaxiei existenţa unei garnizoane nu punea probleme atât de complicate ca pe planeta asta mizerabilă. În alte locuri se înfiripa o oarecare camaraderie între militari şi civili, mai ales civili de sex feminin. Aveai un sentiment de libertate, de sinceritate reciprocă.
Aici însă garnizoana însemna închisoare Trăiai în barăci antiradioactive, respirai o atmosferă filtrată, purificată de praful radioactiv. Purtai haine impregnate cu plumb, reci şi greoaie, la care nu puteai renunţa fără să te expui unui risc serios. Ca un corolar, fraternizarea cu populaţia locală (presupunând că groaza de singurătate l-ar fi împins pe vreun soldat spre o "pământeancă") era exclusă.
Ce altceva îţi rămânea de făcut decât să tragi la aghioase, să sforăi printre picături şi să înnebuneşti treptat?
53
Locotenentul Claudy îşi scutură capul, încercând fără succes să îndepărteze ceaţa ce-i apăsa creierul, căscă din nou, se ridică în capul oaselor şi-ncepu să-şi încalţe pantofii. Se uită la ceas, spunându-şi că încă nu sosise timpul pentru cină.
In momentul următor sărea în picioare şi saluta, încălţat numai cu un pantof, intens conştient de părul său răvăşit.
Colonelul îl măsură dispreţuitor, dar nu spuse nimic cu privire la acest subiect.
