Şi, scoţând o monedă de o jumătate de credit din buzunar, îi dădu un bobârnac, făcând-o să sclipească în aer.
- Ai aşa ceva?
Schwartz clătină încet din cap.
- Atunci, ia de la mine!
Puse la loc în buzunar moneda de o jumătate de credit şi-i aruncă lui Schwartz un bănuţ mult inferior. Schwartz îl prinse nesigur.
- Haide, ce stai? Vâră-l în alimentomat. Uite aici.
Deodată Schwartz pricepu. Alimentomatul avea un număr de orificii de diferite mărimi pentru monezi şi un alt rând de butoane, în dreptul cărora se aflau mici dreptunghiuri albe. Nu înţelegea ce scrie pe ele. Arătă mâncarea de pe masă şi-şi plimbă arătătorul de-a lungul butoanelor, ridicând sprâncenele întrebător.
- Un sandviş nu-i destul de bun pentru el, spuse Messter iritat, încep să fie pretenţioşi vagabonzii din târgul nostru. Nu mai rentează să le faci pe plac, Granz.
- Nu-i nimic, am pierdut 0,85 credite. Mâine-i oricum zi de leafă... Poftim, îi spuse lui Schwartz.
Introduse monedele sale în alimentomat şi scoase un recipient de metal dintr-o nişă în perete.
- Du-te la altă masă... Nu, păstrează bănuţul! Cumpără-ţi o cafea.
Schwartz îşi transportă cu grijă recipientul la masa alăturată. Într-o parte era ataşată o lingură cu ajutorul unei pelicule transparente, care plesni uşor sub unghia sa.
În acel moment partea de sus a recipientului se desprinse în dreptul unui şănţuleţ şi se rostogoli pe spate.
49
Mâncarea sa, spre deosebire de a celorlalţi, era rece, dar amănuntul nu avea importanţă. Abia după vreun minut îşi dădu seama că ea se încălzea treptat, iar recipientul îl frigea. Se opri speriat şi aşteptă. Sosul scoase aburi, apoi bolborosi uşor câteva clipe. Se răci din nou şi Schwartz îşi termină masa.
La plecarea sa, Granz şi Messter mai erau încă acolo. La fel şi cea de-a treia persoană, căreia Schwartz nu-i acordase nici o atenţie. După cum nu observase nici pe omuleţul sfrijit care, fără să dea impresia, nu-l slăbise nici o clipă din ochi de când părăsise Institutul.
După ce făcu un duş şi îşi schimbă hainele, Bel Arvardein dădu curs intenţiei sale iniţiale de a studia animalul uman, subspecia Pământ, în mediul său natural.
Vremea era plăcută, briza uşoară îl înviora, cătunul pardon, oraşul era însorit, curat şi liniştit.
Nu era rău deloc.
Prima oprire, Chica, gândi el, oraşul cu cea mai mare populaţie de pe Pământ.
Urmează Washenn, capitala locală. Senloo! Senfran! Bonair!... îşi alcătuise un itinerar ce străbătea de la un cap la altul continentele din vest, pe care locuia cea mai mare parte a micii populaţii a Pământului. Repartizând câte două-trei zile pentru fiecare, făcu socoteala că se va putea întoarce la Chica numai bine pentru a-şi primi tovarăşii de expediţie.
Avea să fie instructiv.
Cum ziua era pe sfârşite, intră într-un alimentomat, devenind astfel martor la mica dramă ai cărei eroi erau doi pământeni ce picaseră curând după el şi rotofeiul mai în vârstă, sosit ultimul. Înregistrase întâmplarea doar ca un contrapunct la experienţa neplăcută din avion. Cei doi de la masă erau evident şoferi de aerotaxi şi nu cine ştie ce bogaţi; cu toate astea, se dovediseră generoşi.
Cerşetorul plecă şi, două minute mai târziu, Arvardan părăsi şi el alimentomatul.
Străzile erau mult mai aglomerate, ziua de lucru fiind pe sfârşite.
Sări la o parte, pentru a evita ciocnirea de o tânără.
- Scuzaţi-mă, spuse el.
Era îmbrăcată în alb, iar croiala indica liniile stereotipe ale unei uniforme. Nu părea să-şi fi dat seama de faptul că era cât pe-aci să se izbească de el. Mergea întorcând repede capul într-o parte şi-n alta, cu o expresie preocupată, îngrijorată...
Îi atinse umărul.
- Vă pot fi de folos, domnişoară?
Fata se opri, privindu-l speriată.
Arvardan se pomeni judecându-i vârsta ― putea să aibă între nouăsprezece şi douăzeci de ani ― cercetându-i pârul castaniu şi ochii negri, pomeţii proeminenţi şi bărbia mică, talia îngustă şi atitudinea graţioasă. Descoperi brusc că tocmai gândul că
această gingaşă făptură era o pământeancă îi sporea frumuseţea cu nu ştiu ce farmec pervers.
Ea îl privea tot înspăimântată. Voi să spună ceva, dar în pragul cuvintelor puterile părură s-o părăsească.
- O, n-are rost. Nu vă îngrijiţi de mine. E o prostie să speri să găseşti pe cineva, când nu ai nici cea mai vagă idee unde s-ar fi putut duce.
50
Braţele îi atârnau fără vlagă, ochii îi erau umezi. Apoi se îndreptă, respirând adânc.
- Aţi văzut cumva un bărbat rotofei, de vreo cincizeci şi patru de ani, îmbrăcat în verde şi alb, cu capul descoperit şi cu chelie?
Arvardan o privi uimit.
- Cum?! Verde şi alb?... O, nu mi vine să cred. Spuneţi-mi, nu cumva omul de care vorbiţi... se exprimă cu greutate?
