Arvardan închise ochii, încercând să se relaxeze. Strigătul Polei îi sună slab şi îndepărtat în auz, iar când simţi împunsătura injecţiei, nu reuşi, cu tot efortul, să se mişte.

Şi, deodată, parcă un curent binefăcător îi porni în lungul vinelor şi muşchilor, înlăturându-i ca prin minune suferinţa. Braţele i se dezmorţiră, spatele se destinse treptat din înţepeneală. Clipi repede şi, sprijinindu-se în cot, se ridică în capul oaselor.

Colonelul îl privea gânditor. Pola era temătoare şi totuşi cumva bucuroasă.

- Ei, domnule doctor Arvardan, spuse colonelul, se pare că am avut un accident neplăcut astă-seară în oraş.

Doctorul Arvardan!... Pola îşi dădu seama cât de puţin ştia despre el, nici măcar ocupaţia... Nu mai simţise niciodată ceea ce simţea acum.

Arvardan râse.

- Neplăcut, spuneţi? Găsesc calificativul impropriu.

- Aţi fracturat braţul unui ofiţer aflat la datorie.

- Ofiţerul a fost cel care m-a lovit primul. Datoria sa nu includea în nici un caz necesitatea de a mă ultragia grosolan, atât verbal cât şi fizic. Prin asta şi-a pierdut orice drept de a fi tratat ca un ofiţer respectabil. In calitatea mea de cetăţean liber al Imperiului, eram pe deplin îndreptăţit să mă opun unui asemenea tratament jignitor, ca să nu spun ilegal.

Colonelul părea să nu ştie ce să răspundă. Pola se uita când la unul când la celălalt, cu ochii mari, neîncrezători.

În fine, colonelul spuse potolit:

- Nici nu e nevoie să mai spun cât de mult regret întreaga întâmplare. Se pare însă că atât ofensa cât şi suferinţa fizică au fost de partea amândurora. E poate mai bine să uităm totul.

59

- Să uităm? Nu sunt de aceeaşi părere. Sunt oaspetele Guvernatorului, care ar dori poate să afle cum menţine garnizoana sa ordinea pe Pământ.

- Domnule doctor Arvardan, dacă vă asigur că veţi primi scuze în public...

- La naiba cu scuzele. Ce-aveţi de gând să faceţi cu domnişoara Shekt?

- Ce propuneţi?

- S-o eliberaţi numaidecât, să-i restituiţi actele şi să-i prezentaţi ei scuzele dumneavoastră, chiar în acest moment.

Colonelul roşi dar, cu efort, spuse:

- Desigur.

Se întoarse apoi spre Pola:

- Vă rog, domnişoară, să primiţi scuzele mele profunde...

Zidurile întunecate ale garnizoanei rămăseseră în urmă. După o cursă de 10

minute cu aerotaxiul, ajunseră în oraşul propriu-zis.

Se aflau acum în faţa Institutului, care se ridica întunecat şi pustiu. Era trecut de miezul nopţii.

- Nu înţeleg prea bine, spuse Pola. Trebuie să fii o persoană foarte importantă.

Mi-e ruşine că nu-ţi cunosc numele. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că extratereştrii s-ar putea purta astfel cu un pământean.

Arvardan simţea o ciudată îndărătnicie, şi totuşi trebuia să-i spulbere iluzia.

- Nu sunt pământean, Pola. Sunt un arheolog din Sectorul Sirian.

Pola se-ntoarse repede spre el. Chipul îi era alb în lumina lunii. Cât ai număra încet până la zece, nu spuse nimic.

- Prin urmare, aţi înfruntat soldaţii deoarece vă ştiaţi în siguranţă. Iar eu credeam... Trebuia să-mi închipui.

Vorbea cu o înverşunare plină de amărăciune.

- Vă cer umile scuze, domnule, dacă vreodată astăzi, în neştiinţa mea, v-am dovedit o familiaritate lipsită de respect.

- Pola, strigă el furios, ce s-a întâmplat? Şi ce-i dacă nu sunt pământean? Nu sunt acelaşi pe care-l ştiai acum cinci minute?

- Ar fi trebuit să-mi spuneţi, domnule.

- Nu ţi-am cerut să-mi spui "domnule". Nu fi şi tu ca ceilalţi.

- Care ceilalţi, domnule? Animalele dezgustătoare care trăiesc pe Pământ?... Vă

datorez o sută de credite.

- O, lasă asta, făcu Arvardan scârbit.

- Nu pot respecta acest ordin. Vă rog să-mi spuneţi adresa, iar mâine am să vă

trimit un cec cu suma respectivă.

Arvardan deveni brutal.

- Îmi datorezi mult mai mult decât o sută de credite.

Pola îşi muşcă buzele, coborând vocea.

- E singura parte din uriaşa mea datorie pe care pot s-o plătesc, domnule. Îmi spuneţi adresa?

- Casa Oficială, îi aruncă el peste umăr, dispărând în întuneric.

Pola se pomeni că începe să plângă!

60

Shekt o întâmpină la uşa biroului.

- S-a întors, îi spuse. L-a adus un individ mărunţel.