Arvardan nu poate face nimic până nu ia legătura cu Schwartz, aşa că sunt în măsură

să vă prezic viitorul.

- Te rog, te rog.

- Schwartz trebuie îndepărtat şi evenimentele lăsate să se răcească.

- Dar unde să-l trimitem?

65

- Ştim şi asta. Schwartz a fost adus la Institut de un om care era evident un fermier. El ne-a fost descris atât de tehnicianul lui Shekt, cât şi de Natter. Am cercetat datele tuturor fermierilor pe o distanţă de şaizeci de mile de Chica, şi Natter l-a identificat pe unul, Arbin Maren, ca fiind omul în cauză. Tehnicianul, independent de celălalt, a susţinut acelaşi lucru. Ne-am informat în secret asupra individului şi se pare că-şi întreţine socrul, un biet invalid, care se sustrage Şaizeciului.

Înaltul Ministru izbi cu putere în masă.

- Asemenea cazuri sunt mult prea frecvente, Balkis. Legea ar trebui să fie mai severă...

- Nu asta contează acum, Excelenţă. Important e că fermierul, fiind în culpă, poate fi şantajat.

- Oh...

- Shekt şi aliaţii săi extraterestri au nevoie de o unealtă în situaţia de faţă ― de un loc sigur unde Schwartz să poată rămâne o perioadă mai lungă decât la Institut.

Acest fermier, probabil o minte simplă şi neajutorată, este tot ceea ce le trebuie. Va fi desigur urmărit. Pe Schwartz nu-l vom scăpa nici o clipă din ochi... În cele din urmă

vor pune ei la cale o nouă întâlnire şi de data asta vom fi pregătiţi. Acum înţelegeţi?

- Da.

- Ei, slavă Pământului! Vă las atunci. Şi cu un zâmbet sardonic, adăugă: Cu permisiunea dumneavoastră, desigur.

Iar Înaltul Ministru, total insensibil la sarcasm, îi făcu semn cu mâna că poate pleca.

În drum spre micul său birou, ca de altfel ori de câte ori rămânea singur, Secretarul îşi lăsă gândurile să scape de sub control şi să zburde în voie prin tainiţele minţii.

Acolo era foarte puţin loc pentru doctorul Shekt, Schwartz sau Arvardan ― şi încă şi mai puţin loc pentru Înaltul Ministru.

În schimb se afla acolo imaginea unei planete, Trantor ― o uriaşă metropolă, din care era condusă toată Galaxia. Şi mai era imaginea unui palat, ale cărui spirale şi bolte ameţitoare nu le văzuse niciodată în realitate; nici un alt pământean nu le văzuse vreodată. Se gândi la firele invizibile ale puterii şi gloriei ce lunecau de la un soare la altul în tot mai multe sârme, frânghii şi cabluri spre acel palat din centru şi către acea abstracţiune, împăratul, care era, la urma urmelor, un simplu om.

Mintea lui se agăţa cu încăpăţânare de acest gând, gândul că puterea care investea pe cel ce-o avea cu atributele divinităţii era concentrată în mâinile unui simplu om.

Un simplu om! Ca el!

Putea fi el...

66

CAPITOLUL XI

MINTEA ÎN SCHIMBARE

Începutul schimbării era neclar în mintea lui Schwartz. De multe ori, în tăcerea desăvârşită a nopţii ― cât de liniştite erau nopţile acum! dar fuseseră vreodată

zgomotoase şi iluminate, fremătând de viaţa clocotitoare a milioane de oameni? ― în acea nemaicunoscută tăcere Schwartz încerca să rememoreze faptele, să le dea de capăt. Ar fi dorit să poată spune că aceea a fost clipa.

Totul începuse în ziua înspăimântătoare când se trezise singur într-o lume necunoscută. Ziua aceea era însă tot atât de înceţoşată acum ca şi amintirea oraşului Chicago. Urma călătoria la Chica, ce sfârşise atât de ciudat, de complicat. Se gândea mereu la cele întâmplate atunci.

Era ceva în legătură cu un aparat... nişte pilule pe care le înghiţise. Apoi, zilele de convalescenţă, evadarea, rătăcirea, evenimentele inexplicabile ale ultimei ore petrecute în magazinul universal. Toate acestea nu şi le putea aminti prea bine. In schimb, cât de limpezi îi erau lucrurile petrecute în ultimele două luni, cât de sigură îi redevenise memoria.

Chiar şi atunci se întâmpla ceva ciudat cu el. Bătrânul doctor şi fiica sa nu se simţeau deloc în largul lor, erau chiar speriaţi. Ştiuse el asta atunci, sau fusese doar o impresie fugară, întărită de perspicacitatea ulterioară a minţii sale?

Şi totuşi atunci, în magazinul universal, cu puţin înainte ca bărbatul acela puternic să întindă mâna şi să-l înşface ― cu foarte puţin timp înainte ― fusese conştient de ce avea să i se întâmple. Avertismentul nu venise suficient de repede pentru a-l salva, dar precis existase.

De atunci datau durerile de cap. Nu, nu erau chiar dureri de cap. Mai curând nişte vâjâituri, ca şi cum în creier i-ar fi pornit vreun dinam secret, ce făcea să-i vibreze fiecare oscior din craniu. Nu simţise niciodată aşa ceva pe vremea când se găsea la Chicago ― presupunând că Chicago nu era o închipuire a sa ― sau în timpul primelor zile petrecute aici, în noua realitate.

Îi făcuseră ceva în Chica? Cu aparatul acela? Pilulele ― fuseseră un anestezic, îl operaseră? Aici gândurile i se împotmoleau de fiecare dată.

Părăsise Chica a doua zi după încercarea eşuată de evadare şi de atunci zilele se scurgeau cu repeziciune.

La început, Grew îi tot repeta cuvinte din scaunul său cu rotile, arătându-i diverse obiecte sau gesticulând, aşa cum făcuse înainte şi fata aceea, Pola.

Până când, într-o zi, Grew încetă să mai bată câmpii şi începu să vorbească

englezeşte. Sau, dimpotrivă, el, Joseph Schwartz, încetase să mai vorbească

englezeşte şi începu să bată câmpii. Bolboroseala aceea căpătase înţeles. Era aşa de simplu. Învăţă să citească în patru zile. Se minuna el însuşi. Avusese, e drept, o memorie fenomenală pe vremuri, în Chicago, sau cel puţin aşa îşi amintea. Nu era însă capabil de asemenea performanţe. Şi totuşi, Grew nu părea surprins.

Schwartz renunţă să mai înţeleagă ceva.

Mai târziu, când toamna aurea pretutindeni, nedumeririle îl părăsiră şi ieşi la câmp să lucreze. Rămase din nou uimit: învăţa foarte repede. Nu greşea niciodată.

Erau tot felul de maşini complicate, dar le putea manipula după o singură explicaţie.

67

Aştepta vremea rece, dar ea nu mai sosea. Işi petrecu iarna curăţind solul, fertilizându-l, făcând o mulţime de pregătiri pentru semănatul de primăvară.

Îl întrebă pe Grew, încercând să-i explice ce-i zăpada, dar celălalt îl privi nedumerit.

- Apă îngheţată ce cade ca o ploaie, zici? Aa! I se spune "zăpadă"! Am auzit că

există pe alte planete, dar nu pe Pământ.

Schwartz urmări atunci temperatura şi observă că ea varia foarte puţin de la o zi la alta; şi totuşi zilele se scurtau, aşa cum era de aşteptat într-o localitate nordică, situată, să zicem, la latitudinea oraşului Chicago. Se întrebă dacă se afla pe Pământ.

Încercă să citească din microfilmele lui Grew, dar renunţă. Oamenii erau tot oameni, însă amănuntele vieţii zilnice, presupuse a fi cunoscute de toată lumea, aluziile social-istorice ce nu-i spuneau nimic îi tăiară entuziasmul.

Enigmele se ţineau lanţ: persistenţa ploilor calde, instrucţiunile primite de a nu pătrunde în anumite regiuni. Ca, de exemplu, în seara aceea când orizontul ce ardea mocnit spre sud, cu un licăr albăstrui, îi aţâţase peste măsură curiozitatea...