O piatra pe cer
Isaac Asimov
CAPITOLUL l
ÎNTRE UN PAS ŞI CELĂLALT
Cu două minute înainte de-a părăsi pentru totdeauna Pământul pe care-l ştia, Joseph Schwartz se plimba agale pe străzile plăcute din suburbia Chicago-ului, recitând în gând nişte versuri de Browning.
Faptul ar fi părut surprinzător unui ins oarecare, fiindcă Schwartz cu greu ar fi putut trece drept genul de om care să recite din Browning. Arăta exact ceea ce era: un croitor la pensie, total lipsit de ceea ce pedanţii de azi numesc "educaţie clasică".
Totuşi, firea sa iscoditoare îl îndemnase să-şi cheltuiască o bună parte din timp cu tot felul de lecturi, reuşind să-şi însuşească o spoială de cultură mai din toate şi, ajutat de o memorie neobişnuită, păstrase totul în bună rânduială.
Pe când era mai tânăr, citise şi recitise poemul Rabbi ben Ezra de Browning, încât îl învăţase pe dinafară. Nu-l prea înţelesese în cea mai mare parte, dar cele trei rânduri de la început îi mergeau la inimă în ultimii ani. În această însorită dimineaţă
de vară a lui 1949 le intona din nou, ascultându-le ecoul în adâncul tăcut al minţii.
“Vino să îmbătrânim împreună!
Încă nu am trăit ce-i mai frumos,
Sfârşitul vieţii, pentru care a fost un început... "
Schwartz simţea asta din plin. După o tinereţe frământată în Europa şi după
zbuciumul primilor ani petrecuţi în Statele Unite, îi surâdea perspectiva unei bătrâneţi liniştite. Având casă şi bani puşi deoparte, îşi putea permite să se pensioneze, ceea ce şi făcuse, dealtfel. Ce griji mai puteau veni acum, când avea o soţie sănătoasă, două
fete măritate şi aranjate la casele lor şi, pe deasupra, un nepoţel care să-i bucure aceşti ani frumoşi?
Mai exista bomba atomică, desigur, şi tot felul de zvonuri sumbre despre un al treilea război mondial, dar Schwartz avea încredere în bunătatea naturii umane. Nu credea că va mai fi un război; că Pământul avea să mai cunoască vreodată iadul fierbinte al exploziei unui atom aruncat la mânie. Zâmbea aşadar îngăduitor copiilor ce treceau pe lângă el, urându-le în gând o călătorie rapidă şi nu prea grea de-a lungul tinereţii până la pacea celor mai frumoşi ani ce-l aşteptau pe el acum. Ridică piciorul pentru a sări peste o păpuşă de cârpe, zâmbind în părăsirea ei acolo, în mijlocul drumului, ca un copil al nimănui. Încă nu atinsese din nou pământul ...
1
În altă parte a oraşului Chicago se afla Institutul de Cercetări Nucleare. Şi aici existau poate unii care aveau teoriile lor despre bunătatea fundamentală a naturii umane, dar le era oarecum ruşine de ele, fiindcă nu se inventase încă nici un instrument de măsurare a ei. Adesea era suficient să se gândească la acest lucru, pentru a dori să cadă trăsnetul ca să împiedice natura umană (şi blestemata ingeniozitate umană) să transforme orice descoperire interesantă şi nevinovată într-o armă de distrugere. Şi totuşi acelaşi om, pe care conştiinţa nu-l obliga să-şi înfrâneze interesul pentru cercetări nucleare ce-ar fi putut duce într-o zi la pieirea unei jumătăţi din populaţia globului, ar fi fost gata să-şi rişte viaţa pentru a salva pe oricare din semenii săi.
Ceea ce atrăsese atenţia doctorului Smith fusese lumina albăstruie din spatele chimistului. Trecând prin faţa uşii întredeschise, îşi aruncase o privire înăuntru.
Chimistul, un tânăr jovial, fluiera în timp ce agita un pahar gradat, în care măsura volumul unei soluţii. O pulbere albă se rostogolea leneş în masa lichidă, dizolvându-se încet. Asta a fost tot. Apoi, instinctul ce-l oprise din drum pe doctorul Smith îl făcu să acţioneze.
Se repezi înăuntru şi, apucând o riglă, mătură cu ea tot ce se afla pe pupitru. Se auzi sâsâitul fatal de metal topit. Doctorul Smith simţi o picătură de sudoare prelingându-i-se la rădăcina nasului. Tânărul privea fără să priceapă planşeul de beton pe care metalul argintiu se solidificase în pete subţiri. Radiau încă o căldură
puternică.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el pierdut.
Doctorul Smith ridică din umeri. Nici el nu ştia prea bine.
- Nu ştiu. Dumneata trebuie să-mi spui ... Ce făceai aici?
- Nu făceam nimic, scânci chimistul. Nu era decât un eşantion de uraniu brut.
Efectuam o determinare de cupru electrolitic. Nu-mi pot imagina ce s-a întâmplat.
- Nu ştiu ce s-a întâmplat, tinere, dar pot să-ţi spun că am văzut deasupra acelui creuzet de platină o lumină albăstruie. Radia puternic. Uraniu, spui?
- Da, dar uraniu brut, care nu-i periculos. Concentraţia e doar o condiţie esenţială a dezintegrării, nu? Îşi umezi repede buzele: Credeţi că e vorba de dezintegrare, domnule doctor? Nu e plutoniu şi nu a fost bombardat.
- Şi, continuă doctorul Smith gânditor, se afla sub masa critică. Sau, cel puţin, sub valorile cunoscute de noi.
Examină pupitrul de steatit, vopseaua arsă şi băşicată a dulapurilor şi urmele argintii de pe pardoseală.
- Şi totuşi, continuă el, uraniul se topeşte la aproximativ 1800 grade Celsius, iar fenomenele nucleare nu sunt suficient de bine cunoscute ca să ne putem pronunţa cu uşurinţa La urma urmelor, atmosfera de-aici trebuie să fie plină de radiaţii întârziate.
Ai grijă, băiete, când se răceşte metalul, să fie răzuit, colectat şi analizat cu grijă.
Privi gânditor în jur... Deodată se îndreptă spre peretele din faţă, pipăind neliniştit un punct cam la înălţimea umărului.
- Ce-i asta? Aşa a fost mereu?
- Ce anume, domnule doctor?
2
Tânărul se apropie nervos, examinând locul indicat de doctorul Smith. Era un orificiu mic, lăsat parcă de un cui care ar fi străbătut tot peretele, prin tencuială şi cărămidă, lăsând să pătrundă înăuntru lumina zilei.
Chimistul clătină din cap.
- Asta n-am mai văzut-o, dar nici nu m-am uitat vreodată cu atenţie.
