incredibil. Vă rog să încercaţi să mă credeţi. Doresc să plecaţi de la ideea că sunt sinceră. Şi mai ales să-mi promiteţi că, după ce veţi fi înţeles totul, ne veţi ajuta. O să
încercaţi? Vă dau cincisprezece minute şi, dacă la sfârşitul lor, veţi găsi de cuviinţă că
nu merită să vă pierdeţi timpul cu mine sau să vă încredeţi în spusele mele, am să
plec şi cu asta am terminat.
- Cincisprezece minute?
Arvardan zâmbi involuntar şi, luându-şi ceasul de la mână, şi-l puse în faţă.
- De acord.
Pola îşi împreună mâinile în poală şi-şi fixă privirea în parbriz, care nu-i oferea decât priveliştea zidului negru al garajului.
El îi urmări gânditor linia delicată a bărbiei ce contrazicea duritatea pe care încerca să şi-o impună, nasul drept şi subţire, tenul bogat nuanţat, atât de caracteristic locuitorilor Pământului.
O surprinse privindu-l cu coada ochiului. Fata se uită repede în altă parte.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Pola se întoarse prinzându-şi buza de jos între dinţi.
- Vă priveam.
- Am observat. Am ceva pe nas?
- Nu.
Pola zâmbi uşor, primul zâmbet de când intrase în maşina lui. Devenea absurd de conştient de tot felul de detalii privind persoana ei: felul în care i se răsucea părul, părând să plutească ori de câte ori întorcea capul.
- M-am întrebat încă din noaptea aceea cum de nu purtaţi haine impregnate cu plumb, dacă sunteţi extraterestru. Asta m-a indus în eroare. Extratereştrii arată de obicei ca nişte saci cu cartofi.
- Iar eu nu?
- O, nu, se entuziasmă ea brusc, dumneavoastră arătaţi ca o statuie antică de marmură, cu deosebire că sunteţi viu şi fierbinte... Iertaţi-mă. Sunt impertinentă.
92
- Vrei să spui că eu cred despre dumneata că eşti o pământeancă ce nu-şi cunoaşte locul. Va trebui să te dezobişnuieşti de-a mai gândi astfel, dacă vrei să fim prieteni... Nu cred în superstiţia radioactivităţii. Am măsurat radioactivitatea din atmosfera Pământului şi am experimentat în laborator asupra animalelor. Sunt convins că, în condiţii obişnuite, radiaţiile nu sunt nocive pentru mine. Sunt de două
luni aici şi încă nu simt nimic. Nu-mi cade părul ― Arvardan trase demonstrativ de el
― nu am crampe. Mă îndoiesc de asemenea că mi-ar fi fost periclitată fertilitatea, deşi recunosc că mi-am luat unele mici măsuri de prevedere în această privinţă.
Şortul impregnat cu plumb nu se observă însă, după cum vezi.
Vorbise pe un ton grav, iar ea zâmbi din nou.
- Cred că sunteţi puţin nebun.
- Adevărat? Nici nu ştii câţi arheologi eminenţi au spus acelaşi lucru ― şi încă
în discursuri lungi.
- Mă ascultaţi acum? întrebă ea, schimbând brusc tonul. Cele cincisprezece minute au trecut.
- Dumneata ce crezi?
- Că aşa s-ar părea. Altminteri n-aţi mai sta încă aici. Mai ales după câte am făcut.
- Ai impresia, întrebă blând Arvardan, că trebuie să fac eforturi deosebite ca să
stau aici, lângă dumneata? Te înşeli... Ştii, Pola, cred că-n viaţa mea n-am văzut o fată atât de frumoasă.
Pola îl privi speriată.
- Nu, vă rog. Nu urmăresc asta. Nu mă credeţi?
- Te cred, Pola. Spune-mi tot ce vrei să-mi spui. Am să te cred şi am să te ajut.
Era sincer. In acel moment ar fi primit bucuros şi să-l detroneze pe împărat. Nu mai fusese niciodată îndrăgostit. Gândul lui Arvardan îngheţă. Nu mai folosise niciodată acest cuvânt. Îndrăgostit? De o pământeancă?
- Aţi făcut o vizită tatălui meu, domnule doctor Arvardan...
- Doctorul Shekt e tatăl dumitale?... Te rog să-mi spui Bel. Eu îţi spun Pola.
- Am să încerc, dacă asta doreşti. Cred că eşti furios pe el.
