mă scol în picioare, să zâmbesc şi să respir cu recunoştinţă. Ozstar este omul care caută binele.
într-o zi, i-am cerut lui Ozstar să-mi spună ce îl însufleţeşte într-atât, încât îi molipseşte pe toţi cei pe care-i întâlneşte, cu atitudinea lui pozitivă. Am vrut să descopăr ce lentile speciale foloseşte el, de vede viaţa ca pe o sărbătoare magică. S-a uitat la mine şi, cu un zâmbet larg pe faţă, mi-a spus: „Ochii, mintea şi inima ţi-au fost date pe gratis, la fel şi aerul, apa şi strălucirea soarelui. Cum să nu fii recunoscător pentru toate aceste daruri preţioase! De aceea, cuvântul mulţumesc este cel mai important cuvânt din orice timbă. Atunci când spunem „Mulţumesc", suntem acolo pentru toate darurile noastre şi pentru iubirea pe care o împărtăşim."
Perspectiva luminoasă adoptată de Ozstar mi-a amintit de unul dintre citatele mele preferate, din Marcel Proust: „Adevărata aventură a descoperirilor constă nu în-a vizita peisaje noi, ci în a le vedea cu ochi noi."
Atunci când căutăm binele, invităm viaţa să ne inunde cu toate darurile ei multiple. Căutând binele, ne deschidem inimile şi putem trăi într-o stare de recunoştinţă pentru tot ce avem. Aceasta ne face să apreciem lucrurile mici care ne binecuvântează în fiecare zi. Ne face să nu mai considerăm că
darurile vieţii ni se cuvin de drept. Gândiţi-vă doar pentru cât de multe lucruri puteţi fi recunoscători! Faptul că citiţi această carte înseamnă că aveţi capacitatea de a citi şi, în acelaşi timp, că aveţi resursele financiare de a cumpăra o carte, sau de a intra într-o bibliotecă. Inima voastră pompează, plămânii voştri respiră şi aveţi capacitatea nepreţuită de a vedea, simţi, gusta şi mirosi. Acestea sunt daruri extraordinare! Starea de recunoştinţă se regăseşte în fiecare dintre noi şi, atunci când ne oprim şi punem această
întrebare, accesăm imediat nivelul acela de conştiinţă unde se găseşte iubirea şi recunoştinţa. Când căutăm binele, suntem un model de inspiraţie pentru copiii, prietenii, colegii noştri şi pentru comunitatea în care trăim.
A căuta binele, e o artă care cere practică. Dar iată răsplata: când căutăm binele, ne simţim puternici, buni şi merituoşi. Când căutăm răul, ne simţim prost, resemnaţi şi dezamăgiţi.
E uşor să cauţi ce este rău. Pentru cei mai mulţi, acesta este modul normal de a privi lumea. Suntem experţi în a descrie amănunţit ce nu e bine la serviciu, în relaţiile noastre, la profesorii, copiii, trupurile, guvernele şi conturile noastre din bancă. Căutăm să găsim ce e rău, alegem să ne trăim vieţile privind prin lentilele cele mai înguste posibil, concentrân-du-ne pe
zonele în care ni s-au înşelat aşteptările, în care ceilalţi nu ne-au îndeplinit dorinţele, în care lumea nu arată aşa cum am hotărât noi că ar trebui să
arate. Când privim la ce este rău, ochii noştri se concentrează pe defectele celorlalţi, subliniindu-le slăbiciunile şi incompetenţa.
în afară de a ne schimba imediat perspectiva asupra vieţii şi, în consecinţă, dispoziţia noastră sufletească, această întrebare ne arată că, poate - doar poate - ce este rău nu este „acolo", Ia ceilalţi. Poate că problema nu e în afara noastră, ci mai degrabă în propriile noastre lentile, cele prin care am ales să privim lumea. Putem să combatem uşor acest punct de vedere, spunând că sunt de vină partenerii noştri, şefii noştri şi chiar şi chelnerul care a adus salata pe care n-o doream. E absolut sigur că dacă în orice situaţie vom căuta ce este rău, îl vom descoperi. Atunci, experienţa pe care o vom trăi va fi una de dezamăgire şi nemulţumire.
în momentul în care descoperim ceva rău, în mod automat arătăm cu degetul, acuzând persoana sau situaţia vinovată. E uşor să dai vina pe alţii. A da vina pe ceilalţi este modul de dezvinovăţire al celor leneşi. Am făcut-o şi eu de un milion de ori până acum. l-am arătat cu degetul pe alţii, în loc să-mi asum responsabilitatea pentru realitatea pe care o văd. Am fost vinovată de a-mi fi acuzat şeful, prietenul, consilierul - şi chiar pe mama - pentru nemulţumirea mea.
A-i face pe ceilalţi vinovaţi este scuza noastră, atunci când trebuie să
ne justificăm capriciile şi comportamentul necorespunzăîor. Con-centrându-ne pe ceea ce este rău, evităm să ne asumăm responsabilitatea.
Luna trecută, am cerut unui grup de zece persoane să mediteze la această întrebare şi să observe de câte ori pe zi dau vina pe ei înşişi, pe o altei persoană, sau pe un anumit eveniment din vieţile lor. lată ce mi-au spus, ulterior:
Naomi a primit de la un prieten un e-mail, care conţinea o poză cu ea.
Uitându-se la poză, primul ei gând a fost: „Doamne, arăt întradevăr ca naiba".
Tot ce putea vedea erau defectele - dinţii strâmbi, ridurile de la ochi, pielea lăsată de pe gât. Nu-i plăcea nimic la poză. Naomi chiar l-a acuzat pe cel care-î făcuse poza că nu o fotografiase dintr-un unghi bun! Când şi-a dat seama că
se concentrase numai pe ce era rău la ea, Naomi a hotărât să petreacă aceiaşi timp uitându-se la ce era bun. A făcut o listă cu toate lucrurile pentru care îi era recunoscătoare corpului ei şi o listă cu tot ce îi plăcea la ea. Era recunoscătoare pentru faptul că era foarte sănătoasă, că avea un corp puternic şi o inimă caldă. Era recunoscătoare că zâmbeşte des şi că are nişte ochi strălucitori, plini de iubire, îi plăcea pielea ei bronzată şi frumosul ei păr
blond. Dispoziţia lui Naomi s-a schimbat dintr-o dată, în momentul în care a început să se uite la ce era bine.
Kim a sesizat cum înrăutăţea lucrurile prin observaţii, aparent nesemnificative. într-o seară, avea o conversaţie plăcută cu soţul ei, când a început să observe modul în care el bea,. înghiţitură după înghiţitură, din paharul cu suc. S-a adâncit atât de mult în judecăţile ei referitoare la cât de des bea el din suc, că de-abia se mai putea concentra pe ceea ce fusese o conversaţie foarte interesantă. în loc să se uite la ce era bun la el, ea se concentrase pe singurul lucru care o deranja în acel moment. Kim şi-a dat brusc seama că, dacă se concentrează pe ce era rău, îşi fura plăcerea de a avea o seară de intimitate cu soţul ei. S-a oprit, a respirat adânc şi s-a uitat în ochii soţului ei. Şi-a amintit de tot ceea ce iubeşte la el şi a fost recunoscătoare pentru nenumăratele daruri pe care el le aduce în fiecare zi în viaţa ei. Punând întrebarea, a reuşit să transforme un moment de neplăcere şi frustrare, într-un moment de recunoştinţă si iubire sinceră.
Erin aşteptase şase ani ca să rămână însărcinată si să aibă familia pe care şi-o dorise din totdeauna. Când l-a născut pe Jonathan, era convinsă că
el era cea mai perfectă creatură de pe Pământ. Acum, la cinci ani, Jonathan se duce la grădiniţă, într-o zi, când Erin a ajuns la grădiniţa lui Jonathan, educatoarea a făcut o remarcă referitoare la obiceiul băiatului de a se scobi în nas. Erin era îngrozită. Ştia că, ocazional, Jonathan manifesta acest comportament neplăcut şi acasă, dar se simţea stânjenită şi ruşinată că făcea acelaşi lucru şi la şcoală. Pe măsură ce devenea tot mai preocupată de prostul obicei al fiului său, Erin pierdea din vedere imaginea generală - aceea că
fusese binecuvântată cu un copil sănătos, amuzant, creativ şi iubitor. Cu cât Erin îl mustra mai mult pentru comportamentul lui, cu atât mai mult Jonathan făcea acest lucru - uneori scobindu-se în nas chiar în faţa ei, pentru a-i atrage atenţia, într-un final, când Erin a realizat că se concentra doar pe părţile rele ale fiului ei, a hotărât să renunţe la a-i mai corecta comportamentul şi, în schimb, să se concentreze pe lucrurile bune ce-l caracterizau. înainte de culcare, după ce îi citea o poveste, Erin îl mângâia pe cap şi îi vorbea de toate lucrurile care îi plăceau la el. După câteva zile, Jonathan a încetat să-şi mai scobească nasul pentru a-i face în ciudă mamei lui şi, în schimb, părea extrem de fericit, atunci când ea avea numai cuvinte bune la adresa lui.
Fusese una dintre cele mai aglomerate săptămâni pentru Ed, un bărbat care lucrează ca director de producţie într-o companie de comerţ. Era în mijlocul activităţii de stabilire a miilor de detalii de dinaintea unui show prezentat de firma sa, când a primit un telefon de la şeful său, care-l ruga să
lase totul deoparte şi să vină la sediul firmei, pentru o scurtă întâlnire. Pe drumul spre întâlnire, Ed şi-a dat seama că dispoziţia i se schimbase brusc.
Mai devreme muncise cu plăcere, dar acum se simţea neliniştit şi supărat.
într-un moment de conştientă, Ed şi-a pus întrebarea: „Acum caut binele, sau răul?" Curând a înţeles de ce dispoziţia i se schimbase în mod radical. Nu numai că el considera întâlnirea ca ceva rău, dar îşi învinovăţea şeful pentru că-l chemase să fie prezent şi se învinovăţea şi pe el pentru că nu dorea să
meargă acolo. M-a sunat şi mi-a spus: „OK, Debbie, acum înţeleg. Văd ce fac şi ce mă determină să mă supăr. Şi, începând cu acest moment, hotărăsc să
văd numai binele dintr-o situaţie."
Ed a respirat adânc şi a făcut o nouă alegere - aceea de a declara că
este absolut perfect dacă se duce la o întâlnire în mijlocul zilei. El sa gândit la toate avantajele acestei schimbări bruşte de program: i-a oferit şansa de a ieşi din birou pentru un timp şi de a se întâlni cu colegii, înainte de spectacol.
Doar schimbând perspectiva de la rău la bine, Ed a putut să se simtă din nou mulţumit şi a putut să se relaxeze şi să se bucure pe durata întâlnirii.
S-ar putea ca aceasta să fie cea mai importantă întrebare pe care ne-o putem pune, dacă suntem într-adevăr hotărâţi să trăim o viaţă plină de linişte şi mulţumire. Abraham Lincoln ne aminteşte că, suntem exact atât de fericiţi pe cât hotărâm să fim. Căutarea răului ne împiedică să vedem perfecţiunea care există în vieţile noastre, în clipa prezentă. Trebuie să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă ne-am schimba lentilele prin care privim lumea. Cum s-ar modifica vieţile noastre, dacă i-am privi pe colegii noştri de serviciu ca pe nişte fiinţe divine, care se află aici ca să ne împărtăşească din înţelepciunea lor? Ce s-ar întâmpla dacă ne-am considera vecinii ca fiind cei mai înţelepţi oameni din lume? Ni se vor părea mai altfel decât îi vedem acum?
Cum ar fi dacă ne-am privi partenerii ca pe nişte persoane a căror unică
menire este de a ne aduce nouă fericire şi bucurie? Ce am auzi? Ce am vedea?
Ce ar fi posibil?
Să căutăm binele poate fi o alegere care să ne îmbunătăţească viaţa -
o alegere care promite să ne asigure pacea, mulţumirea şi împlinirea.
8.
