puterii personale şi a luptei pentru ceea ce credem noi că este corect, chiar şi atunci când contravine opiniei generale. Amândouă aveam multe exemple de astfel de momente de la începutul carierei noastre - momente în care ne cedasem puterea cuiva despre care gândeam că ştie mai multe decât noi. Ea mi-a povestit ce i se întâmplase cu câţiva ani în urmă, după marele ei succes cu albumul de debut, JaggedLittle PUL Alanis era decisă să-şi transmită
mesajul într-un mod special şi simţea o dorinţă intensă de a-şi scrie şi de a-şi regiza clipurile.
Dar dorinţa ei a fost întâmpinată de o puternică opoziţie. Producătorii din industria muzicii au încercat tot ce era posibil pentru a o face să se răzgândească, spunându-i că nu era indicat să-şi regizeze propriul video clip, fiindcă îi lipsea experienţa şi, prin urmare, nu va putea coordona proiectul.
Au mers atât de departe, încât i-au spus că dacă-şi va face singură clipul, îşi va ruina cariera cu mâna ei. Mulţi dintre cei din anturajul său au reacţionat şi ei cu teamă şi neîncredere. Deşi Alanis s-a simţit tristă, frustrată şi dezamăgită de lipsa de sprijin din partea celor în care avea încredere, a hotărât să continue oricum, apreciindu-şi mai mult calităţile de artist, decât dorinţa de a nu înşela aşteptările celor din jurul ei.
Alanis şi-a menţinut decizia şi şi-a revendicat dreptul de a-şi prezenta muzica, într-un mod care să corespundă integrităţii ei personale. A fost entuziasmată de întregul proces creator, iar, în final, a ajuns să-i placă nu numai rezultatul, dar şi tot ce s-a întâmplat pe parcurs. Alanis mi-a spus: „Ştiu că, de fiecare dată când îmi menţin punctul de vedere, acest lucru alimentează următorul eveniment în care trebuie să-mi dovedesc tăria.
Faptul că mi-am apărat părerile m-a ajutat să-mi întăresc încrederea în mine
- că pot sta într-un post de comandă, că pot să coordonez şi, în final, că pot să fiu propriul meu producător. N-aş fi ajuns niciodată unde am ajuns acum, dacă i-aş fi ascultat pe cei care voiau să renunţ la puterea mea, sau dacă i-aş
fi lăsat pe alţii să-mi definească aspectul creator".Alanis a avut curajul să se folosească de puterea ei pentru a-şi transpune visul în realitate. Deşi călătoria a fost grea, a perseverat, având încredere că oriunde va ajunge, va fi bine pentru ea. Şi-a oferit darul de a fi fidelă propriei sale integrităţi.
Pentru a ne crea viaţa pe care o visăm, ne trebuie o bază solidă pe care să construim persoana care suntem şi care să demonstreze lumii ce reprezentăm ca individ. Obţinem această bază de neclintit, trăind conform structurii propriei noastre integrităţi. Când avem tărie de caracter, avem rădăcinile adânc înfipte în adevărul nostru, ceea ce înseamnă că ne respectăm nevoile, dorinţele şi pe noi înşine. Atunci când trăim o viaţă
integră, urmăm îndrumările care se aliniază perfect la dorinţele sufletului
nostru. Atunci când suntem în acord cu şinele nostru superior, avem suficientă încredere în noi, pentru a ne urma inima. Putem sta drept şi spune adevărul despre cine suntem şi ce dorim, chiar dacă asta dezamăgeşte pe cineva.
Pe de altă parte, ştim când suntem şovăitori şi deconectaţi de la integritatea noastră, deoarece ne simţim timizi şi intimidaţi. Renunţăm la nevoile şi dorinţele proprii, pentru a putea câştiga iubirea altora. De fiecare dată când încercaţi să-i faceţi pe plac cuiva şi uitaţi de propriul vostru adevăr în favoarea respectivei persoane, vă cedaţi o parte din putere. Uitaţi cine sunteţi şi predaţi altcuiva hăţurile vieţii voastre. Absolut în fiecare zi aveţi ocazia să vă revendicaţi dreptul de a vă apăra interesele, sau de a vă ceda puterea. Revendicarea puterii presupune apărarea celei mai înaite expresii de sine -onorând, în acelaşi timp, aspectele cele mai sacre şi înalte ale naturii noastre umane.
A fi stăpâni pe puterea noastră înseamnă să ne acceptăm aşa cum suntem. înseamnă să ne acceptăm calităţile şi slăbiciunile, strălucirea şi defectele, indiferent ce cred ceilalţi despre noi. Atunci când ne trăim vieţile în mod integru, ne simţim suficient de puternici pentru a fi fideli propriilor noastre dorinţe.
De fiecare dată când ne trădăm integritatea personală, construim bariere care ne împiedică să ne transpunem visele în realitate. Dacă, indiferent în ce domeniu al vieţii noastre, nu acţionăm din integritate, sau trădăm propria noastră părere referitor la ceea ce considerăm că este bine sau rău pentru noi, cădem în capcana de a pune interesele lumii exterioare înaintea intereselor personale. în acel moment, întrerupem legătura cu puterea noastră imensă şi cu capacitatea noastră de a crea ceea ce ne dorim.
Atunci când nu suntem fideli integrităţii personale, tăiem legătura cu inteligenţa noastră înnăscută şi nu ne mai putem auzi vocea propriei noastre înţelepciuni interioare. Aceasta ne vorbeşte ^;in intermediul intuiţiilor noastre. Când nu avem încredere în intuiţie, ne plasăm puterea în exterior.
Recent am avut parte de o astfel de experienţă, când instinctul mi-a dat semnale repetate cum că ceva nu era în regulă, iar eu am continuat să ignor aceste semnale venite din interior, în luna decembrie a anului trecut, am cumpărat casa visurilor mele. Aşezată pe un deal cu vedere la oceanul Pacific, casa avea tot ce-mi doream, inclusiv peisaje a căror frumuseţe îţi lua respiraţia. Avea un singur defect: era puţin cam mică pentru mine şi fiul meu.
Eu sunt genul de persoană care e întotdeauna încântată să aducă modificări într-o casă, aşa că am început să caut un arhitect care să mă ajute să fac din ea palatul perfect. După ce am discutat cu două persoane venite pentru
această lucrare, l-am ales pe cel care mi-a spus tot ce mi-am dorit să aud - că
voi avea proiectul pe care-l doream, că lucrarea se va încheia conform bugetului stabilit de mine şi că perioada de execuţie va fi de şase luni.
Dar nu s-a întâmplat aşa. După ce au trecut trei luni şi nici o parte din lucrare nu fusese predată conform planificării, am început să devin bănuitoare şi din ce în ce mai îngrijorată. Mă întâlneam cu arhitectul săptămânal, sperând că va spune ceva care să-mi micşoreze îngrijorarea.
Deşi niciodată nu-mi dădea răspunsuri directe, îmi zâmbea mult şi spunea lucruri de genul: „Nu-ţi face griji. Totul este sub control. Ştiu ce fac". Plecam de la aceste întâlniri săptămânale simţindu-mă un pic mai bine, dar vocea sâcâitoare din interior, care-mi spunea că lucrurile nu erau în regulă şi că nu-mi apăram suficient interesele, nu tăcea niciodată.
în general, sunt o femeie care dă dovadă de multă putere personală.
în nici o altă situaţie - cu un angajat, cu agentul meu literar, cu un editor, sau cu prietenii - nu m-aş fi mulţumit, sub nici o formă, cu răspunsuri vagi. Dar, deoarece mi-am spus că această persoană este expertul, că el ştia mai multe decât mine şi pentru că-mi era şi prieten pe deasupra, m-am hotărât să nu iau nici o poziţie, mi-am ignorat vocea interioară şi mi-am băgat capul în nisip, încercând să pretind că totul era în regulă. Acum, când privesc lucrurile retroactiv, văd că pentru tot ceea ce nu am făcut, în final am plătit cu puterea mea. lată câteva exemple:
-
Nu i-am dus contractul avocatului meu, pentru a-l citi.
-
Nu am avut încredere în intuiţia mea de a cere o opinie din afară, atunci când termenele nu au fost respectate.
-
întrucât arhitectul îmi era prieten, nu am cerut referinţe.
-
Nu am recunoscut niciodată faptul că mi-am pierdut încrederea în el, nici faţă de el, nici faţă de mine.
Bineînţeles, mai existau şi alte alternative. Puteam să-i cer arhitectului să întrerupă celelalte lucrări şi să respecte termenele stabilite cu mine.
Puteam să chem un alt arhitect care să verifice ce se lucrase deja şi să-mi spună exact ce se întâmplă. Dar teama de a avea o confruntare directă cu omul pe care-l angajasem şi să risc astfel ca el să nu mă mal placă, m-au făcut să păstrez tăcerea şi să pierd mult mai mulţi bani decât aş vrea să recunosc -
şi ca timp, o întârziere de un şi jumătate. Greşeala mea a fost costisitoare; a voastră nu trebuie să fie la fel.
V-am împărtăşit această experienţă, pentru a demonstra cât de uşor ne putem ceda puterea în favoarea unei persoane sau a unei situaţii şi cât de tentant este, uneori, să-ţi ignori vocea interioară.
Intuiţiile noastre sunt ca un barometru; ele ne arată când ne cedăm puterea altcuiva. Instinctul ne şopteşte la ureche: „Trezeşte-te şi fii atent. Ceva nu este în regulă. N-ar trebui să te trateze astfel". Instinctele noastre reprezintă
bătaie în uşă care spune: „Hei tu, cel de acolo, ceva nu este în regulă! Nu mai continua să faci acest lucru!" Dacă ne facem mici şi ne este teamă de confruntare, există posibilitatea să ne simţim prea intimidaţi pentru a ne spune părerea. Sar putea să considerăm că alţii ştiu mai multe, sunt mai deştepţi, sau au mai multă experienţă şi, de aceea, autoritatea lor nu ar trebui contestată. Dar atunci când ne negăm instinctele naturale şi punem fericirea altora înaintea fericirii noastre, ne îndepărtăm de adevărul nostru şi ne dăruim puterea pe o tavă de argint.
Pentru a fi complet stăpâni pe puterea noastră, trebuie să acceptăm ideea de confruntare. Trebuie să ne permitem să facem ceva valuri. Trebuie să
avem încredere că este mai important să ne apărăm interesele, decât să
obţinem aprobarea celorlalţi.
