Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.
Şi am deschis cel de-al şaselea sigiliu.
Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Pământului.
Şi între buzele sale curgea râul Vieţii Eterne,
Şi el a îngenunchiat pe Pământ,
Şi a dat omului secretul eternităţii,
Şi i-a spus să deschidă ochii,
Şi să contemple misteriosul Arbore al Vieţii din Marea Infinită.
Dar omul şi-a ridicat mâna şi şi-a scos proprii ochi,
Şi a zis că nu există eternitate.
Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.
Şi am deschis cel de-al şaptelea sigiliu.
Şi am văzut şi am contemplat îngerul Maicii Pământeşti.
Şi el a adus cu el un mesaj de lumină strălucitoare
De la tronul Tatălui Ceresc.
Şi acest mesaj era numai pentru urechea omului,
Acela care merge între Pământ şi Cer.
Şi a şoptit acest mesaj în urechea omului,
Dar el nu l-a auzit.
Dar eu nu mi-am mai întors faţa cu ruşine
Ci, iată, mi-am întins mâna spre aripile îngerului
Şi mi-am îndreptat vocea spre cer spunând:
„Spune-mi mesajul pentru că eu aş vrea să mănânc fructul
Arborelui Vieţii care creşte în Marea Eternităţii”.
Şi îngerul m-a privit cu mare tristeţe,
Şi s-a făcut tăcere în ceruri.
Şi apoi am auzit o voce care era asemenea vocii
Care suna ca o trâmbiţă spunând:
„O, Omule, vrei tu să vezi răul pe care l-ai produs
Când tu ţi-ai întors faţa de la tronul lui Dumnezeu,
Când tu n-ai folosit darurile
Celor şapte îngeri ai Maicii Pământeşti
Şi ai celor şapte îngeri ai Tatălui Ceresc?”
Şi o teribilă durere am simţit în mine, ca şi cum aş fi simţit
Sufletele tuturor acelora care au fost orbiţi
Pentru a nu vedea decât dorinţele lor carnale.
Şi am văzut cei şapte îngeri care stăteau în faţa lui Dumnezeu.
Şi lor li s-au dat şapte trâmbiţe.
Şi un alt înger a venit şi s-a aşezat la altar,
Având o cădelniţă din aur.
