Şi un curcubeu era deasupra capului său.
Şi faţa sa era ca soarele,
Şi picioarele sale ca stâlpi de foc.
Şi ea avea în mână o carte deschisă,
Şi îşi puse piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe uscat
Şi strigă cu o voce tare care era minunată de auzit:
„O, Omule, vrei tu ca această viziune să se realizeze?”
Şi eu am răspuns: „Tu ştii, O, Prea Sfinte
Că aş face orice
Ca aceste lucruri teribile să nu se petreacă.”
Şi El a spus: „Omul a creat aceste puteri ale distrugerii.
Ele au fost născocite de propria sa minte.
Omul şi-a întors faţa
De la îngerii Tatălui Ceresc şi ai Maicii Pământeşti,
Şi şi-a făurit propria sa distrugere.”
Şi eu am spus: „Atunci nu există nici o speranţă, înger luminos?”
Şi o lumină orbitoare ţâşni ca un râu din mâinile sale
Când El răspunse: „Există întotdeauna speranţă,
O, tu, pentru care au fost create cerul şi pământul.”
Şi apoi îngerul,
Cel care şedea cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat, îşi ridică mâinile la cer,
Şi jură pe Acela care trăieşte din eternitate,
Care a creat Cerul şi tot ce există în el,
Precum şi Pământul cu tot ce există în el
Şi marea cu tot ce conţine ea,
Că acest timp va înceta într-o zi.
Ziua în care vocea celui de-al şaptelea înger va răsuna,
Misterul lui Dumnezeu va fi revelat acelora
Care au mâncat din Arborele Vieţii
Care se înalţă pentru veşnicie în Marea Eternă.
Iar vocea vorbi iarăşi spunând:
„Mergi, ia cartea care este deschisă în mâinile îngerului
Care stă cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat.”
Şi eu am mers la înger şi i-am spus:
„Dă-mi cartea,
Pentru că eu doresc să mănânc din Arborele Vieţii
Care se înalţă în mijlocul Mării Eterne.”
Şi îngerul mi-a dat cartea,
Şi eu am deschis cartea, şi am citit în ea
Tot ce s-a întâmplat, se întâmplă
