Înainte de un spectacol.

Era un vis care exprima teama de imperfecţiune, traducea acea teamă simplă şi copleşitoare: Şi dacă nu eşti în stare? Dacă e doar voinţă, nu şi putinţă? Groaza de a nu fi capabil să ajungi în acea stare de încredere în tine însuţi de unde trebuie să înceapă oricare artist - fie el cântăreţ, scriitor, pictor sau muzician.

Să fii bun cu oamenii, Larry.

A cui era vocea asta? A maică-sii?

Eşti un profitor, Larry.

Nu, mamă... nu sunt. Nu mă mai ţin de chestia asta. N-am mai făcut lucrul ăsta de la sfârşitul lumii. Cinstit.

Se culcă la loc şi adormi din nou. Ultimul lui gând fu acela că Stu avusese dreptate: Omul Întunecat avea să pună mâna pe ei. Mâine, cugetă el. Deznodământul, indiferent cum avea să arate el, era aproape.

Dar în 25 nu văzură pe nimeni. Cei trei merseră apatic sub cerul albastru şi strălucitor, văzând o mulţime de păsări şi de animale, dar nu şi oameni.

- E uimitor cât de repede se răspândesc sălbăticiunile, comentă Glen. Am ştiut că va fi un proces rapid şi, desigur, iarna îl va stăvili cât de cât, cu toate astea mi se pare uimitor. N-au trecut decât o sută de zile de la primele semne ale epidemiei.

- Însă câini şi cai nu mai sunt, spuse Ralph. Asta nu mi se pare normal! Au inventat o pacoste care a omorât aproape toţi oamenii, dar asta nu a fost suficient. A mai fost nevoie să piară şi două dintre animalele lui preferate. Au dispărut omul şi cei mai buni prieteni ai lui.

- În schimb a lăsat pisicile, interveni Larry posac.

Ralph se lumină la faţă:

- Oricum, mai este Kojak...

- Mai era Kojak.

Replica asta curmă discuţia. Treceau printre măguri încruntate, excelente ascunzători potenţiale pentru oameni cu arme şi lunete. Pe Larry îl chinuia în continuare premoniţia că astăzi avea să se întâmple ceva. De fiecare dată când ajungeau pe un vârf, se aştepta să găsească drumul blocat. Iar când constata că aveau cale liberă, se gândea la o ambuscadă.

Discutau despre cai. Despre câini şi bizoni. Bizonii aveau să se înmulţească din nou, prevesti Ralph - Nick şi Tom Cullen îi văzuseră deja. Nu era departe ziua aceea - pe care aveau s-o mai apuce poate şi ei - când bizonii vor înnegri nesfârşitele câmpii.

Larry se gândi că era un amestec de adevăr şi de vorbe goale - pentru că vieţile lor puteau să fie curmate peste nici zece minute.

Apoi se întunecă şi veni vremea să-şi caute un loc de tabără. Ajunseră pe culmea unui ultim vârf şi Larry îşi zise: Acum. Probabil că se ascund chiar aici.

Dar nu le ieşi nimeni în cale.

Poposiră lângă un semn reflectorizant verde, pe care scria LAS VEGAS 420. Mâncaseră relativ bine în ziua aceea: cartofi prăjiţi, sifon şi două Slim Jims, pe care le împărţiseră între ei.

Mâine, cugetă Larry înainte de a adormi. În noaptea aceea visă că el şi cu Barry Greig urmau să apară cu Tattered Remnants la Madison Square Garden. Era marea lor şansă să dea lovitura - făceau deschiderea pentru un supergrup oarecare, cu nume de oraş, Boston, sau poate Chicago. Toate stativele microfoanelor erau iarăşi înalte de nouă coţi, iar el începu să alerge de la unul la celălalt, în timp ce publicul bătea ritmic din palme şi cerea iarăşi "Baby, Can You Dig Your Man?"

Se uită în primul rând şi îngheţă de frică. Charles Mason se afla acolo, cu x-ul de pe frunte vindecat sub forma unei cicatrice albe şi strâmbe; bătea din palme şi cânta. Şi Richard Speck era acolo, măsurându-l pe Larry cu ochi agresivi şi insolenţi, cu o ţigară fără filtru tremurându-i între buze. Între ei doi se afla Omul Întunecat. John Wayne Gacy se afla în spatele lor. Flagg conducea corul.

Mâine, gândi Larry din nou, împleticindu-se de la un microfon înalt la următorul sub luminile fierbinţi, de vis, de la Madison Square Garden. Ne vedem mâine.

Dar nu se întâmplă nimic a doua zi şi nici în următoarea. În seara de 27 septembrie se opriră în oraşul Freemont Junction, unde găsiră destulă mâncare.

- Mă aştept să se termine în orice moment, îi spuse Larry lui Glen în scara respectivă. Şi pe zi ce trece devine tot mai greu de suportat.

- Şi eu am acelaşi sentiment. Ce-ai spune să nu fie decât un miraj? Un simplu vis rău în conştiinţa noastră colectivă.

Larry tresări surprins, apoi căzu pe gânduri. Apoi clătină încet din cap.

- Nu, nu cred că e doar un vis.

- Nici eu, tinere, nici eu, îi spuse Glen zâmbind.

Întâlnirea avu loc a doua zi.

Puţin după ora 10 dimineaţa, după ce trecuseră de o culme, văzură dedesubtul lor, spre vest, la distanţă de vreo opt kilometri, două maşini parcate bot în bot, blocând şoseaua. Totul arăta exact aşa cum îşi imaginase Larry că va arăta.

- Accident? întrebă Glen.

Ralph îşi puse mâna pavăză la ochi:

- Nu cred, n-ar fi rămas în poziţia asta.

- Sunt oamenii lui, spuse Larry.

- Mda, cred că da, zise Ralph. Ce facem, Larry?

Larry îşi scoase banda pentru frunte din buzunarul de la spate şi-şi şterse cu ea obrajii. Fie vara se întorsese în ziua respectivă, fie se simţea influenţa deşertului sud-vestic. Temperatura crescuse la peste 25 de grade.

E căldură uscată, gândi el calm. Transpir puţin şi gata. Numai puţin. Îşi puse banda la loc. Acum, când se pornise, se simţea bine. Avu din nou sentimentul ciudat că era vorba de un spectacol, de un concert pe care trebuia să-l susţină.

- Coborâm şi vedem dacă Dumnezeu este cu adevărat de partea noastră. Corect, Glen?

- Tu eşti şeful.

Porniră din nou la drum. Peste o jumătate de oră ajunseseră suficient de aproape ca să constate că maşinile puse bot în bot aparţinuseră de Utah State Patrol. Lângă ele îi aşteptau mai mulţi bărbaţi înarmaţi.

- Oare ne vor împuşca? se interesă Ralph pe ton indiferent.

- Nu ştiu, răspunse Larry.

- Pentru că au şi puşti cu lunetă. Văd soarele reflectat de lentile. Dacă doresc să ne doboare, suntem deja în raza lor de acţiune.

Continuară să se apropie. Bărbaţii din dreptul maşinilor se despărţiră în două grupuri; vreo cinci dintre ei rămaseră în faţă, cu puştile îndreptate spre cei trei care se apropiau, ceilalţi trei se adăpostiră în spatele maşinilor.

- Sunt opt la număr, Larry? întrebă Glen.

- Eu opt am numărat, da. Cum te simţi?

- E-n regulă, îl asigură Glen.

- Ralph?

- Nu-mi doresc decât să ştim ce avem de făcut când vine momentul, spuse Ralph. Atât şi nimic mai mult.