- Cine? Cine a făcut asta?
- Nu ştiu şi oricum nu contează. Fran Goldsmith, în mod sigur, de asta sunt convinsă. Poate şi Bateman sau Underwood. Habar n-am. Dar vor veni să te caute, Harold.
- De unde ştii? O strânse violent de umeri, amintindu-şi că ea pusese caietul la vechiul loc, sub cărămidă. O scutură ca pe o păpuşă de cârpă, dar Nadine îl înfruntă fără teamă. În ziua aceea teribilă, dăduse piept cu altele, şi mai şi decât Harold Lauder. Căţea, de unde ştii?
- El mi-a zis.
Harold îşi trase iute mâinile înapoi.
- Flagg? şopti el. El ţi-a spus? Ţi-a vorbit el? S-a întâmplat aşa ceva?
Rânjetul lui Harold, care te ducea cu gândul la Jack Spintecătorul, devenise insuportabil.
- Despre ce vorbeşti?
Se aflau în dreptul unui magazin cu aparate electrice. Prinzând-o din nou de umăr, Harold o întoarse cu faţa spre vitrină. Nadine îşi privi îndelung propria imagine.
Părul îi albise. În întregime alb. Nu mai rămăsese nici măcar o singură şuviţă neagră.
O, cât îmi place s-o iubesc pe Nadine.
- Haide, îl îndemnă ea. Trebuie să plecăm din oraş.
- Îndată?
- Nu, cum se lasă întunericul. Până atunci ne ascundem şi ne adunăm de pe undeva, din drum, echipamentul de campanie pentru călătorie.
- O luăm spre vest?
- Nu încă. De-abia mâine seară.
- Poate că nu mai vreau să plec, şopti Harold, privindu-i insistent părul.
Nadine îşi duse mâna la cap şi spuse:
- Acum e prea târziu, Harold.
CAPITOLUL 58
FRAN ŞI LARRY stăteau la masa din bucătărie, sorbind din cafele. La parter, Leo exersa la chitara pe care Larry îl ajutase să şi-o aleagă de la magazinul Earthly Sounds. Era o Gibson de 600 de dolari, vişinie, lustruită manual. Tot atunci îi venise ideea să-i ia băiatului şi un picup acţionat pe baterii şi o duzină de albume de folk şi blues. Acum Leo stătea cu Lucy şi interpreta incredibil de bine "Backwater Blues" al lui Dave van Ronk.
Ploua de cinci zile şi cerul s-a înnegrit ca noaptea... În seara asta iese cu bucluc, iese cu bucluc în baltă.
Prin arcada dinspre salon, se vedea Stu, aşezat în fotoliul lui preferat, cu jurnalul lui Harold deschis în poală. De la ora 4 după-amiază, nu-şi schimbase poziţia. Acum era ora 9 şi se lăsase întunericul. Refuzase masa de seară. În clipa când Frannie îşi ridicase privirea spre el, tocmai întorcea o filă.
La parter, Leo sfârşise "Backwater blues" şi se lăsase linişte.
- Cântă bine, nu-i aşa? întrebă Fran.
- Mai bine decât aş putea eu cânta vreodată, spuse Larry, luând o gură de cafea.
Pe neaşteptate, de jos urcară sunetele unei melodii familiare, o succesiune de acorduri rapide ce se îndepărtau de la normele bluesului, care-l făcu pe Larry să rămână cu ceaşca în aer. Apoi se auzi vocea lui Leo, coborâtă şi insinuantă, peste ritmul lent şi fierbinte:
Hei, dragă, am trecut în seara asta pe aici
Nu ca să mă iau la harţă,
Nu vreau decât să-mi spui, dacă poţi,
Spunc-mi doar o dată şi voi înţelege,
Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?
El e un om drept,
Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?
Larry vărsă nişte cafea din ceaşcă.
- O-la-la, făcu Fran şi se ridică să aducă o cârpă.
- Şterg eu, se oferi Larry. Mi-a tremurat mâna involuntar.
- O, stai liniştit. Fran şterse imediat pata. Îmi aduc şi eu aminte de cântecul ăsta. A fost un mare succes, chiar înainte să izbucnească gripa. Probabil că Leo a găsit discul la un magazin din centru.
- Posibil.
- Cum îl chema pe tipul care interpreta melodia?
